ICCJ. Decizia nr. 3468/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3468/2009
Dosar nr. 2497/2/200.
Şedinţa publică din 23 iunie 200.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3442 din 9 decembrie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei S.D.V. formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor, şi a obligat pârâtul să-i plătească acesteia suma de 20.000 de lei cu titlu de daune morale şi 35 de lei cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a respins totodată ca nefondată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârât, constatând că prin sentinţa civilă nr. 1563/2007, raportat la care pârâtul a invocat excepţia, nu s-a hotărât cu privire la repararea prejudiciului moral suferit de reclamantă, ci doar cu privire la plata drepturilor salariale, pentru perioada în care a fost în vigoare ordinul anulat.
În ceea ce priveşte fondul cererii, prima instanţă a apreciat că în mod indiscutabil, un ordin de concediere nelegal este de natură să producă pe lângă prejudiciul material ce decurge din neîncasarea drepturilor salariale, şi un prejudiciu moral, creând persoanei o stare de incertitudine cu privire la situaţia sa viitoare, din punct de vedere profesional şi material, şi privând persoana de posibilitatea de a se perfecţiona pe plan profesional prin acumularea de experienţă profesională.
Raportând cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă la perioada în care aceasta a avut de suferit de pe urma ordinului nelegal, respectiv la perioada cuprinsă între data emiterii acestuia, (15 iulie 2003) şi data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a acestuia (09 ianuarie 2008) instanţa de fond a apreciat că suma de 2.000.000 lei, pretinsă prin acţiunea de chemare în judecată este exagerată şi a stabilit drept sumă echitabilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de aceasta, suma de 20.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs atât pârâtul, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, cât şi reclamanta S.D.V.
(i) Recurenta-reclamantă S.D.V., invocând prevederile art.3041 C. proc. civ., prin motivele de recurs dezvoltate a susţinut, în esenţă, următoarele:
- instanţa de fond în mod greşit a respins proba cu expertiza contabilă, expres solicitată în cauză, prin lista de probatorii, întrucât suma solicitată se referă atât la daunele morale produse cât şi la cele materiale, reprezentând suma drepturilor salariale pierdute ca urmare a neavansării în grad, or calculul exact al acestei sume nu putea fi determinat decât pe calea unei expertize contabile.
- daunele materiale privesc neactualizarea salariilor, o treaptă de salarizare, contravaloarea permiselor de tren, abonament anual de metrou şi legitimaţie RATB şi celelalte drepturi salariale, aspecte asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat astfel că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare;
- pe aspectul daunelor morale obligarea pârâtei – recurente numai la plata unei sume reprezentând 1% din cuantumul de 2 milioane lei solicitat nu reprezintă o reparaţie echitabilă, instanţa de fond ignorând aspectele de ordin social şi profesional care au avut grave consecinţe asupra carierei şi vieţii sale profesionale începând de la momentul concedierii nelegale şi până în prezent, ca şi durata excesivă a procesului probatoriile administrate şi încuviinţate de instanţă fiind insuficiente;
- în fine, instanţa de fond a făcut o greşită apreciere şi a art. 274 C. proc. civ. considerând că în condiţiile în care a admis doar un cuantum al pretenţiilor de 1% din suma solicitată se impunea automat ca şi cheltuielile de judecată acordate să reprezinte 1% din onorariul de avocat.
(ii) Recurentul-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, la rândul său a criticat hotărârea primei instanţe solicitând modificarea acesteia în sensul respingerii acţiunii de fond susţinând în esenţă următoarele:
- în mod greşit a respins instanţa de fond excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanta nu a distins, în ce priveşte cuantumul solicitat, între daunele materiale sau morale astfel că tripla identitate de părţi, obiect şi cauză rezultă cu claritate, raportat la sentinţa civilă nr. 1563/2007 rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 31/2008.
- prin această din urmă hotărâre, sus-arătată s-a dispus anularea parţială a ordinului nr. 1113/2003 prin care reclamanta a fost eliberată din funcţie şi s-a dispus reîncadrarea sa pe funcţia anterior deţinută, cu plata drepturilor salariale ce i se cuvin, începând cu data de 6 octombrie 2003 şi până la reîncadrarea efectivă;
- soluţia instanţei de fond este greşită şi prin prisma art. 19 din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care persoana vătămată are posibilitatea de-a se adresa instanţei pentru acordarea despăgubirilor pe cale separată numai atunci când anterior, pe calea unei acţiuni distincte a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri;
- instanţa s-a pronunţat pe cuantumul daunelor morale fără ca acesta să fie cuantificat de către reclamantă şi fără ca aceasta din urmă să producă dovezi pe acest aspect, cu excepţia susţinerii vizând durata procesului anterior, de anulare a ordinului nelegal.
- nu se poate vorbi de un prejudiciu moral suferit de reclamantă date fiind actele depuse la dosar ce atestă situaţia sa profesională şi materială (declaraţie de avere, diploma ce atestă finalizarea unor studii universitare şi de master începute anterior eliberării din funcţie);
- nu a fost cercetat termenul de prescripţie în care reclamanta putea introduce o astfel de cerere, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, respectiv 1 an de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba morală pricinuită, or data introducerii acţiunii anterioare în anularea ordinului de eliberare din funcţie, când se presupune că trebuia să cunoască întinderea pagubei morale produse, a fost 6 octombrie 2003.
Ambele recursuri sunt nefondate şi urmează a fi respinse ca atare.
Înalta Curte apreciază că nu subzistă în cauză, potrivit art. 304 C. proc. civ., motive de nelegalitate care să impună fie casarea fie modificarea sentinţei atacate, raportat la motivele de recurs prezentate de recurenţi dar şi prin prisma examinării hotărârii instanţei de fond sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., în considerarea argumentelor comune, sau după caz, distincte, faţă de criticile aduse de fiecare dintre cei doi recurenţi, în continuare prezentate.
Prin sentinţa civilă nr. 1563 din 6 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 31 din 9 ianuarie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost anulat Ordinul nr. 1113 din 15 iulie 2003, emis de autoritatea recurentă Ministerul Transporturilor cu obligarea acesteia la plata către recurenta-reclamantă a drepturilor salariale cuvenite, începând cu data de 6 octombrie 2003 şi până la reîncadrarea sa efectivă.
Examinând cu prioritate motivul de recurs vizând greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei autorităţii lucrului judecat, invocată de pârâtul-recurent Ministerul Transporturilor, Înalta Curte reţine, raportat la prevederile art. 19 cu referire la art. 18 şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 că în mod corect a respins prima instanţă această excepţie constatând faţă de obiectul acţiunii de faţă, că nu este îndeplinită cerinţa triplei identităţi conform art. 1201 C. civ.
În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, republicată, prezenta acţiune a reclamantei, ulterioară celei în anularea actului administrativ ilegal, prin care au fost solicitate şi acordate numai despăgubirile materiale constând în drepturile salariale aferente, până la efectiva reintegrare, vizează şi tinde în mod efectiv la acoperirea prejudiciului moral suferit.
Din această perspectivă, calificarea obiectului acţiunii realizată de prima instanţă apare ca fiind întemeiată şi în mod evident tripla identitate, cu referire la obiectul celor două acţiunii, invocată de recurentul-pârât nu se susţine, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Jurisprudenţa în această materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în condiţiile existenţei unei hotărâri judecătoreşti în anularea unui act administrativ nelegal şi acordării de daune materiale, este admisibilă formularea, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, a unei acţiuni ulterioare în acordarea de despăgubiri morale, în ipoteza îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute de acest text.
Şi sub acest aspect criticile recurentului-pârât sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate întrucât, în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, acesta nu putea fi evaluat şi apreciat la debutul procedurilor judiciare de anulare a actului administrativ apreciat nelegal ci numai la finele parcursului judiciar astfel că termenul de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru introducerea acţiunii ulterioare a fost respectat în condiţiile în care data înregistrării cererii de faţă (23 aprilie 2008 se impune a raporta la data rămânerii definitive şi irevocabile a primei hotărâri (9 ianuarie 2008).
Nefondate sunt şi criticile vizând nemotivarea acordării de către prima instanţă a daunelor morale solicitate întrucât, din cuprinsul sentinţei atacate rezultă fără echivoc că au fost avute în vedere inconvenientele evidente şi vătămările de ordin moral, suferite de reclamanta-recurentă urmare a procedurilor de durată generate de emiterea unui ordin nelegal, pe parcursul cărora i s-a creat acesteia, indiscutabil, o stare de incertitudine atât de ordin material dar şi profesional.
Astfel, Înalta Curte, în completarea celor deja reţinute, învederează că actele şi înscrisurile depuse la dosar care au stat la baza soluţiei adoptate de prima instanţă, apreciate ca fiind elocvente şi pertinente, demonstrează că dauna morală produsă reclamantei-recurente constă tocmai în atingerea demnităţii şi prestigiului său profesional, ca valoare ce defineşte personalitatea umană, precum şi în consecinţele negative suferite în plan psihic, urmare a climatului de neîncredere dar şi de incertitudine creat în legătură cu poziţia sa profesională, dată fiind şi maniera în care s-a realizat concedierea sa, stabilită cu autoritatea de lucru judecat prin hotărârea judecătorească anterioară.
Din această perspectivă, în mod evident, nu prezintă relevanţă nici susţinerile recurentului-pârât vizând pretinsele resurse materiale de care a dispus reclamanta în ultimii ani, potrivit declaraţiei sale de avere şi nici împrejurarea că în tot acest interval a urmat diferite alte cursuri profesionale, vătămările psihice produse fiind diferite în funcţie de elementele ce definesc statutul personal şi moral al fiecărei persoane, potenţial subiect al unei astfel de vătămări.
În completarea celor mai sus arătate, ce reprezintă totodată argumente şi în demonstrarea netemeiniciei criticilor aduse de reclamanta-recurentă, Înalta Curte menţionează că daunele morale acordate de prima instanţă, cu deplină justeţe calificate ca atare, în raport de prevederile legale menţionate mai sus, au fost şi corect cuantificate.
Astfel, prin admiterea numai în parte a acţiunii reclamantei-recurente au fost respectate atât principiul proporţionalităţii cât şi cel al asigurării efectului compensatoriu al unor astfel de despăgubiri solicitate, fără a se genera o sancţionare exagerată a autorilor daunei şi fără a se acorda venituri fără just temei pentru victimele acestora.
Nu sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante vizând greşita respingere de către prima instanţă a probei cu expertiza contabilă ca şi a celei cu audierea de martori, câtă vreme, în privinţa daunelor morale, după cum a mai arătat Înalta Curte în jurisprudenţa sa,[1] nu se apelează la probe materiale, judecătorul fiind cel ce apreciază, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat.
În fine, faţă de argumentele grupate, sus prezentate şi toate celelalte susţineri ale recurenţilor apar ca fiind neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare, cu precizarea că şi în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată instanţa de fond, a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., proporţional cu admiterea acţiunii, în acelaşi sens fiind de altfel şi soluţiile Curţii Constituţionale (Decizia nr. 401 din 14 iulie 2005) şi jurisprudenţa CEDO[2].
În consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ. ambele recursuri declarate în cauză urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de S.D.V. şi de către Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii împotriva sentinţei civile nr. 3442 din 9 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2009.
[1] Decizie publicată în Buletinul Casaţiei nr.3/2005, pag.4
[2] În această materie, în jurisprudenţa CEDO s-a arătat că în soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt incluse şi onorariile avocaţiale, acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3453/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 3469/2009. Contencios → |
|---|
