ICCJ. Decizia nr. 3470/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3470/2009
Dosar nr. 5672/2/2008
Şedinţa publică din 23 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 septembrie 2008, reclamanta H.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.O.F.M. Bucureşti, obligarea acesteia la plata sumei reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul tarifar de încadrare şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în acelaşi procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 octombrie 2007, actualizate cu rata inflaţiei, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Prin sentinţa civilă nr. 311 din 28 ianuarie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile prematurităţii şi prescripţiei invocate de pârâtă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a acesteia pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007 iar pe fond, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 31 august 2006 şi ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, instanţa a reţinut că în cazul neplăţii unor drepturi cu caracter salarial nu sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, deoarece nu se contestă un act administrativ care să poată fi revocat de instanţa de contencios.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a solicita sume de bani aferente anului 2004, instanţa a reţinut că această excepţie este neîntemeiată deoarece dreptul s-a născut la data de 1 ianuarie 2007, dată la care acest drept nu a mai fost suspendat prin niciun act normativ, iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul 167/1958 niciun termen de prescripţie nu poate curge atâta timp cât dreptul respectiv nu s-a născut sau este afectat de o condiţie sau un termen suspensiv.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007, Curtea de Apel a constatat că, astfel cum rezultă din actele dosarului, reclamanta a avut calitatea de angajată a pârâtei doar până la data de 31 august 2006, astfel încât pentru perioada 1 septembrie 2006 - 31 octombrie 2007, acţiunea reclamantei a fost introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Asupra fondului cauzei, instanţa a constatat, în esenţă, faptul că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999, cu modificările la zi, se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului. În motivarea hotărârii sale, instanţa de fond a mai arătat faptul că în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818/2008 şi 819/2008, şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta H.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat de prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999. Mai arată că potrivit art. 156 C. muncii „ salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor" şi că o normă legală odată reglementată, ea trebuie să producă efecte, fiind împotriva raţiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal.
Reclamanta mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanţă şi prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale. Totodată, reclamanta a învederat instanţei faptul că, prin hotărâri ale altor instanţe judecătoreşti din ţară, în speţe similare, reclamanţilor le-a fost dat câştig de cauză.
Intimata - pârâtă A.N.O.F.M. Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a)salariul de bază;
b)sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2)Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3)Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în secţiunea I din capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici,în vigoare, pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionar public în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurentei şi a obliga autoritatea să-i acorde acesteia suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
O asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanta nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenta C.E.D.O. s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.M.G. şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudentei C.E.D.O., o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudenta nu constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost pronunţate soluţii diferite faţă de cea pronunţată prin sentinţa atacată în cauza de faţă, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei sentinţe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluţia exprimată de instanţa de fond în problema juridică dedusă judecăţii în cauza de faţă, vine într-o perfectă concordanţă cu jurisprudenta constantă şi unitară a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie. De altfel, în cauza B. contra României, invocată de recurentă în argumentarea cererii sale de recurs, C.E.D.O., a reamintit că divergentele de jurisprudenta sunt inerente oricărui sistem de drept, totuşi, Instanţei Supreme ii revine rolul de a regla aceste contradicţii. Având în vedere aşadar, faptul că, aşa cum am arătat deja, jurisprudenţa Instanţei Supreme în problema dedusă judecăţii în prezenta cauză este constantă şi unitară, susţinerile recurentei nu pot fi primite motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei instanţei de fond, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de H.A. împotriva sentinţei civile nr. 311 din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3105/2009. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 3603/2009. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
