ICCJ. Decizia nr. 3484/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3484/200.
Dosar nr. 1268/59/200.
Şedinţa publică din 23 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, sub nr. 1268/59/2008 - 14 noiembrie 2008 reclamanţii P.S. şi L.A. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad şi Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, obligarea acestora la plata sumei reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare în acelaşi procent, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/ 1999, actualizate cu rata inflaţiei, până la data plăţii efective, începând cu luna aprilie a anului 2004, până la zi, şi obligarea pârâtelor la înscrierea în cartea de muncă a acestor sporuri.
Prin sentinţa civilă nr. 48 din 11 februarie 2009 Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia prescripţiei acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad, invocate de pârâte iar pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad, instanţa a reţinut că reclamanţii au fost numiţi în funcţii de conducere prin actele emise de către Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti, locul de desfăşurarea a activităţii acestora fiind în cadrul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad. Aşa fiind, instanţa a concluzionat că, în condiţiile în care reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul Agenţiei pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad, şi au solicitat obligarea acestei pârâte la plata unui drept cu caracter salarial, apare ca evident că Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Arad are calitate procesuală în cauză.
În privinţa excepţiei prescrierii dreptului material la acţiune al reclamantului P.S. pentru anul 2004, instanţa de fond a constatat că în raport cu reglementările cuprinse în art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune al reclamantului la plata dreptului salarial solicitat, nu s-a născut decât după încetarea suspendării exerciţiului acestui drept, astfel încât excepţia este nefondată.
Asupra fondului cauzei, instanţa a constatat, în esenţă, faptul că deşi dreptul la suplimentul postului şi suplimentul gradului au fost recunoscute de lege, totuşi, nu a fost stabilit şi cuantumul acestor sporuri. Având în vedere că legea nu cuprinde dispoziţii în acest sens şi nu au fost adoptate acte administrative care să stabilească cuantumul celor două sporuri, instanţa de fond a constatat că obligaţia nu este determinată, iar dispoziţia în sensul că suplimentul prevăzut la art. 31 lit. d) din Legea nr. 188/1999 cu modificările la zi se stabileşte în raport de treapta de salarizare nu cuprinde suficiente elemente de determinare a cuantumului. In motivarea hotărârii sale, instanţa de fond a mai arătat faptul că în condiţiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului şi a suplimentului gradului, acordarea acestor drepturi ar presupune pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de ani imposibil de calculat, iar pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanţă în raport cu diverse criterii, ar reprezenta o nesocotire a deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/2008, şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Împotriva acestei hotărâri reclamanţii P.S. şi L.A. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a considerat că nu există temei legal pentru acordarea sporurilor solicitate, întrucât temeiul legal este dat de prevederile art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999.
Reclamanţii mai apreciază că dreptul pe care îl solicită este un drept de creanţă şi prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale. Totodată, reclamanţii, invocând prevederile internaţionale şi naţionale în materia interzicerii discriminării, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în această materie, au susţinut că, în condiţiile în care prin soluţiile date în cauze similare de către alte instanţe de judecată, colegii lor au avut câştig de cauză în privinţa acordării acestor sporuri, sentinţa Curţii de Apel Timişoara prin care acţiunea lor a fost respinsă ca neîntemeiată, le creează o situaţie de discriminare, ce se impune a fi înlăturată prin hotărârea instanţei de recurs.
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art.31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici ,în vigoare, pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor, în calitate de funcţionari publici în cadrul agenţiei, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teoria recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde reclamanţilor suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
O asemenea situaţie echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive.
Totodată, Înalta Curte constată că drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi nici bunuri, iar reclamanţii nu are o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Aşadar, în cauză, dreptul solicitat de reclamanţi la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Tot nefondate sunt şi susţinerile recurenţilor privitoare la discriminarea la care au fost supuşi în raport cu colegii lor, care în cauze similare, au avut câştig de cauză. Este neîndoielnic faptul că, în sistemul românesc de drept jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, astfel încât, faptul că în cauze similare au fost pronunţate soluţii diferite faţă de cea pronunţată prin sentinţa atacată în cauza de faţă, nu constituie, în sine, un motiv de nelegalitate a acestei sentinţe, care să poată întemeia recursul declarat. Mai mult, soluţia exprimată de instanţa de fond în problema juridică dedusă judecăţii în cauza de faţă, vine într-o perfectă concordanţă cu jurisprudenţa constantă şi unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie. De altfel, în cauza Beian contra României, invocată de recurenţi în argumentarea susţinerilor lor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reamintit că divergentele de jurisprudenţă sunt inerente oricărui sistem de drept, totuşi, Instanţei Supreme ii revine rolul de a regla aceste contradicţii. Având în vedere aşadar, faptul că, aşa cum am arătat deja, jurisprudenţă Instanţei Supreme în problema dedusă judecăţii în prezenta cauză este constantă şi unitară, susţinerile recurenţilor nu pot fi primite motiv pentru care vor fi respinse ca nefondate.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, constatând legalitatea şi temeinicia sentinţei instanţei de fond, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.S. şi L.A. împotriva sentinţei civile nr. 48 din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3480/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3605/2009. Contencios → |
|---|
