ICCJ. Decizia nr. 3605/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3605/2009
Dosar nr. 2132/2/200.
Şedinţa publică din 25 iunie 2009
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2818 din 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul C.C.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor, şi a obligat autoritatea pârâtă la plata către reclamant a drepturilor băneşti cuvenite acestuia pentru perioada 18 mai 2007-14 august 2007, în calitate de ofiţer de legătură în Italia, funcţie căreia îi sunt aplicabile, în ceea ce priveşte salarizarea, dispoziţiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, conform art. 17 alin. (1) din OUG nr. 30/2007.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de acţiune având ca obiect plata alocaţiei de stat şi acordarea de daune de întârziere.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Este necontestat de pârât şi rezultă din actele dosarului că reclamantul a fost selectat, în urma unui concurs, să funcţioneze în perioada 18 mai - 14 august 2007, în calitate de ofiţer de legătură în Italia.
Temeiul legal al trimiterii reclamantului în misiune sunt Ordinul M.I.R.A. nr. S/1 II 3554 din 28 iunie 2007 şi Nota de raport nr. 67728 din 15 mai 2007, fiind emisă şi adresă către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională.
La întoarcerea în ţară, reclamantul a întocmit raport împreună cu punctele de vedere ale direcţiilor de resort din cadrul M.I.R.A., în care solicita reanalizarea situaţiei salariale în raport de dispoziţiile art. 17 alin. (1) din OUG nr. 30/2007, în concret solicitând plata drepturilor băneşti cuvenite şi contestând refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de a-i reglementa situaţia drepturilor băneşti solicitate în raportul personal nr. 1824139 din 12 septembrie 2008, înregistrat sub nr. 1824139/CCPI din 12 septembrie 2007.
Apreciază instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite condiţiile unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, deoarece reclamantul a avut, în perioada 18 mai - 14 august 2007, calitatea de ofiţer de legătură în Italia, activitatea desfăşurată vizând acordarea de sprijin şi asistenţă Serviciului de Cooperare Poliţienească Internaţională.
Reclamantul a executat, reţine prima instanţă, o misiune specifică temporară ca ofiţer de legătură dar aceasta nu îl exceptează de la aplicarea, în calitate de ofiţer de legătură, a dispoziţiilor speciale ale art. 17 alin. (7) din OUG nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, conform cărora, în ceea ce priveşte salarizarea, acesta beneficiază de dispoziţiile HG nr. 837/1995 privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate.
De asemenea, se arată în considerentele hotărârii recurate, în baza art. 17 alin. (7) din OUG nr. 30/2007, funcţia reclamantului a fost asimilată şi, pe cale de consecinţă, este culpa pârâtului, care nu a iniţiat procedura de corelare a acestor prevederi legale cu cele ale HG nr. 837/1995, în sensul ca funcţia de ofiţer de legătură avută de reclamant să fie asimilată din punct de vedere al salarizării cu una din funcţiile prevăzute în Legea nr. 495/2004 privind salarizarea şi alte drepturi băneşti ale personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate.
Aşa fiind, reţine instanţa de fond, reclamantul este îndreptăţit la plata drepturilor băneşti pentru perioada în care a avut calitatea de ofiţer de legătură în Italia, conform art. 17 alin .(7) din OUG nr. 30/2007, însă nu în cuantumul precizat şi propus de reclamant, deoarece calcularea în concret a acestuia s-a realizat ca urmare a echivalării funcţiei sale cu cea de ataşat de afaceri adjunct clasa a Il-a, echivalare ipotetică realizată de reclamant fără corelarea actelor normative în vigoare.
Cuantumul în concret al sumei, reţine prima instanţă, urmează a fi stabilit ca o consecinţă directă a asimilării funcţiei de ofiţer de legătură, conform art. 17 alin. (7) din OUG nr. 30/2007, cu una din funcţiile prevăzute în anexa la Legea nr. 495/2007, fiind culpa pârâtului, care nu a făcut demersuri pentru aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, în raport de legile speciale de salarizare ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate.
Celelalte cereri ale reclamantului au fost apreciate de instanţa de fond ca fiind neîntemeiate, reţinându-se, pe de o parte, că reclamantul nu a probat dreptul la plata indemnizaţiei lunare la nivelul alocaţiei de stat solicitate iar, pe de altă parte, că instanţa nu poate reţine o rea credinţă a pârâtului pentru neplata drepturilor salariale solicitate, în fapt refuzul nejustificat fiind determinat de lipsa de iniţiativă a autorităţii pârâte în corelarea actelor normative pentru a fi respectate drepturile reclamantului în calitate de ofiţer de legătură.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
În motivarea recursului, reclamantul critică soluţia instanţei de fond referitoare la capetele de cerere privind plata alocaţiei de stat pentru copilul său în vârstă de 2 ani şi a daunelor de întârziere, arătând, în esenţă, că acestea au fost respinse în mod greşit de instanţa de fond, în raport cu prevederile art. 41 lit. b) din Legea nr. 495/2004, respectiv cu împrejurarea că a fost lipsit de folosinţa sumelor respective, începând cu data la care trebuiau să fie acordate.
Pârâtul îşi motivează recursul în sensul că în mod greşit a fost obligat la plata către reclamant a drepturilor băneşti corespunzătoare perioadei 18 mai 2007 -14 august 2007, în care acesta a fost trimis în misiune în Italia, în calitate de ofiţer de legătură, invocând caracterul temporar al misiunii respective, pe de o parte, şi împrejurarea că funcţia de ofiţer de legătură nu este asimilată de Legea nr. 495/2004 cu o altă funcţie din nomenclatorul cuprins în anexa 4 la acest act normativ, pe de altă parte.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, după cum se va arăta în continuare.
În ce priveşte recursul pârâtului:
Conform dispoziţiilor art. 17 alin. (7) din OUG nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, „Personalului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative trimis la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României şi la organismele internaţionale specializate din străinătate, precum şi ofiţerilor de legătură le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate".
Or, drepturile salariale şi de altă natură ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate sunt reglementate de HG nr. 837/1995, care la art. 1 lit. a) prevede că „Personalul trimis în misiune permanentă în străinătate la misiunile diplomatice, la oficiile consulare şi la alte reprezentanţe ale României în străinătate de către Ministerul Afacerilor Externe, precum şi de către celelalte ministere, organe şi instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale, denumite în continuare unităţi trimiţătoare, beneficiază, în condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre, de salariu lunar în valută".
Cum, în cauză, este necontestat şi rezultă din actele dosarului că reclamantul a fost selectat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, în urma unui concurs, şi trimis în misiune în Italia, în calitate de ofiţer de legătură, în perioada 18 mai -14 august 2007, în mod corect a procedat instanţa de fond obligând autoritatea pârâtă la plata către reclamant a drepturilor băneşti cuvenite acestuia, în temeiul prevederilor legale citate, pentru perioada respectivă.
Nu pot fi reţinute argumentele invocate de pârât, referitoare la neaplicarea în speţă a prevederilor HG nr. 837/1995, faţă de caracterul temporar al misiunii reclamantului şi, respectiv, la neprevederea funcţiei de ofiţer de legătură în Nomenclatorul funcţiilor şi coeficienţii de ierarhizare pentru determinarea salariilor în valută pentru personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, cuprins în anexa 4 la Legea nr. 495/2004.
Aceasta, întrucât, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 17 alin. (7) din OUG nr. 30/2007, mai sus citat, dispoziţiile legale nu disting în ceea ce priveşte activitatea ofiţerilor de legătură, dacă aceasta este temporară sau nedeterminată, prevăzând în mod imperativ că „ofiţerilor de legătură le sunt aplicabile dispoziţiile legale privind personalul trimis în misiune permanentă în străinătate"; or, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge nici noi nu o putem face.
De asemenea, împrejurarea că funcţia de ofiţer de legătură nu este asimilată cu o altă funcţie prevăzută de actele normative ce reglementează drepturile salariale şi de altă natură ale personalului trimis în misiune permanentă în străinătate nu poate fi imputată reclamantului, întrucât, sarcina corelării prevederilor actelor normative - în speţă, art. 17 alin. (7) din OUG nr. 30/2007, pe de o parte, şi HG nr. 837/1995 şi Legea nr. 495/2004, pe de altă parte - revine autorităţilor administrative competente, inclusiv autorităţii pârâte; or, potrivit unui alt principiu de drept, nimeni nu poate invoca în apărare propria-i culpă.
În ce priveşte recursul reclamantului:
Într-adevăr, conform art. 1 lit. f) din HG nr. 837/1995, personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, beneficiază, pe lângă salariul lunar în valută, şi de alte drepturi, printre care „o indemnizaţie lunară în lei pentru copiii aflaţi în întreţinere în ţară".
Reclamantul nu a făcut, însă, dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute de lege, la dosarul cauzei neregăsindu-se nici un act care să ateste că are un copil în întreţinere, aşa cum susţine în cererea de chemare în judecată şi în motivele de recurs.
De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că pârâtul nu poate fi obligat la plata de daune pentru întârziere, motivat de lipsa corelării prevederilor actelor normative aplicabile în cauză.
Pentru considerentele arătate, recursurile vor fi respinse ca nefondate, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul C.C.D. şi pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei nr. 2818 din 23 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3484/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3696/2009. Contencios → |
|---|
