ICCJ. Decizia nr. 3549/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3549/2009
Dosar nr. 5512/2/200.
Şedinţa publică din 24 iunie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin cererea adresată Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC A. Slatina a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B.I. anularea Hotărârii nr. 158 din 31 mai 2007 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi pe fond respingerea petiţiei formulate de B.I.
2. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formulării cererii
În motivarea acţiunii s-a arătat că autoritatea pârâtă a fost sesizată de petentul B.I. în legătură cu 14 aspecte legate de desfăşurarea raportului său de muncă la SC A. Slatina, aspecte apreciate de petent ca fiind practici discriminatorii şi acte de hărţuire pe criteriul vârstei petentului de 54 ani.
Prin hotărârea atacată a fost admisă sesizarea petentului şi s-a dispus sancţionarea reclamantei cu avertisment.
Reclamanta a criticat hotărârea atacată pentru nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din OG nr. 137/2000 şi pentru nerespectarea dispoziţiilor privind investigaţia, citarea părţilor şi adoptarea hotărârii.
De asemenea, s-a precizat că a intervenit prescripţia dreptului precum şi că faptele sesizate nu reprezintă fapte de discriminare sau de hărţuire pe criteriul vârstei.
Reclamanta a arătat că măsurile care au fost luate faţă de petent au fost determinate de politica generală de reorganizare a unităţii, măsuri determinate de considerente de eficienţă economică de gestiune a resurselor umane şi nu sunt întemeiate pe criteriul vârstei pârâtului – petent.
În drept au fost invocate prevederile art. 20 alin. (7); art. 19 alin. (5); art. 2 alin. (1) şi art. 6 din OG nr. 137/2000.
3. Apărările formulate de pârâtul B.I.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, deoarece există raport de cauzalitate între motivaţia iniţială, explicită, a faptelor ilicite, scopul acestor fapte ilicite ce au fost comise cu vinovăţie de către angajator şi efectul denumit, comportament discriminatoriu, criteriul fiind vârsta, conform OG nr. 137/2000.
Pârâtul aduce prin întâmpinare o serie de precizări referitoare la faptele ilicite comise cu vinovăţie de către reclamantă şi la măsurile comportamentului discriminatoriu al acesteia.
4.Apărările formulate de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminări.
Pârâtul solicită respingerea acţiunii ca neîntemeiată „deoarece este justificată obiectiv dorinţa societăţii reclamante de a cunoaşte situaţia anuală referitoare la numărul de persoane, angajaţi în cadrul societăţii care îndeplinesc vârsta de pensionare şi care doresc să-şi depună cererile de ieşire la pensie, de scopul legitim de a nu fiu luată prin surprindere de solicitările intempestive de pensionare anticipată din partea angajaţilor, însă nu este justificat faptul că în deciziile societăţii comunicate persoanelor care îndeplinesc condiţiile de pensionare sunt cuprinse formulări de genul: angajaţii care îndeplinesc vârsta de pensionare, sunt aşteptaţi la departamentul Resurse Umane cu o cerere prin care să solicite întocmirea dosarului de pensie etc".
Pârâtul consideră că în speţă se poate observa cu uşurinţă existenţa unei hărţuiri în formă continuată, produsă de societate, prin actele emise.
5. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 459 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamantei, în sensul că a fost anulată Hotărârea nr. 158/2007 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării .
6. Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de fond.
Instanţa a apreciat că hotărârea emisă de pârât este nelegală şi netemeinică, întrucât faptele şi actele reţinute ca fiind practici discriminatorii nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) şi (2) din OG nr. 137/2000 instanţa a precizat că nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (7) din OG nr. 137/2000 nu atrage nulitatea hotărârii întrucât este un termen de recomandare, depăşit în cauza de faţă având în vedere complexitatea investigaţiei.
De asemenea, instanţa a reţinut că autoritatea pârâtă nu a încălcat dreptul reclamantei SC A. Slatina SA întrucât aceasta avea cunoştinţă de investigaţia în derulare, fiind citată în acest sens.
Instanţa a constatat că formal hotărârea atacată este valabilă însă, pe fondul ei a constatat că în cauză actele şi faptele, pentru care s-a aplicat sancţiunea contravenţiei, nu contravin dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 6 lit. a), b) şi e) din OG nr. 137/2000.
Astfel, instanţa a concluzionat că faptele reţinute nu reprezintă fapte de discriminare sau de hărţuire pe criteriul vârstei şi nu îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi apreciate astfel întrucât aceeaşi dispoziţie privind pensionarea au primit toţi colegii pârâtului, care s-au aflat în aceeaşi situaţie, respectiv vârsta de pensionare anticipată, deci a fost aplicat acelaşi tratament la aceeaşi situaţie comparabilă.
Instanţa a reţinut că actele administrative individuale prin care reclamanta a aplicat sancţiuni disciplinare pentru B.I., nu pot fi calificate ca acte de hărţuire pe criteriul vârstei, întrucât sancţiunile privesc activitatea desfăşurată în legătură cu atribuţiile de serviciu.
Instanţa a constatat că, deşi toate aceste sancţiuni aplicate petentului, au fost desfiinţate de instanţa judecătorească sesizată nu poate reţine că reprezintă acte de hărţuire aplicate pârâtului-petent, întrucât aceleaşi săvârşit sancţiuni au fost aplicate tuturor angajaţilor faţă de care s-a constatat că au săvârşit abateri de la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu.
7. Recursul declarat de pârâtul B.I.
Motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
7.1. Instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra cererii reclamantului privind constatarea existenţei legăturii de cauzalitate dintre faptele iniţiale de hărţuire pe criteriul vârstei cuprinse în adresele cu ameninţările privind modificarea/încetarea contractului individual şi seria de fapte ulterioare discriminatorii, aplicate numai recurentului – pârât, prin care angajatorul a pus în practică ceea ce a „promis" în adresele emise.
7.2. Instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu aplicarea greşită a legii în sensul că a încadrat în mod eronat la art. 2 alin. (1) şi la art. 2 alin. (2) din OG nr. 137/2000, faptele de hărţuire pe criteriul vârstei cuprinse în adresele cu ameninţări, fără să analizeze şi să se pronunţe asupra respectivelor fapte de ameninţare cu modificarea/încetarea contractului de muncă prin raportarea lor corectă la textul de lege privind hărţuirea, art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, cu toate că textul respectiv a fost invocat ca temei legal de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în dispozitivul hotărârii nr. 158 din 31 iulie 2007.
7.3.Instanţa de fond a cuprins în sentinţa pronunţată o serie de susţineri şi interpretări eronate, toate în favoarea angajatorului, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil conform art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.
Recurentul critică susţinerile instanţei de fond în ceea ce priveşte:
- existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptele iniţiale de hărţuire şi faptele ulterioare de discriminare, deoarece nu s-a făcut nicio referire la ceea ce a afirmat şi pârâtul-recurent:
- raportarea faptelor evidente de hărţuire la definiţia discriminării;
- reţinerea că adresele din 2003 nu au fost pus în executare, nu au avut urmări;
- constatarea că deşi măsurile de sancţionare au fost infirmate de către instanţele judecătoreşti, aceasta nu înseamnă automat că măsurile sunt discriminatorii sau acte de hărţuire a pârâtului;
- constatarea că nu numai pârâtul a fost sancţionat disciplinar, argumentul fiind lipsit de logică, deoarece spre deosebire de ceilalţi angajaţi care nu au contestat sancţiunile, recurentul nu a comis nicio abatere.
8. Apărările formulate de intimata-reclamantă SC A. Slatina SA.
Intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
8.1. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel este motivată în fapt şi în drept, judecătorul fondului menţionând considerentele pentru care acţiunea este întemeiată şi explicând detaliat de ce nu se poate reţine că pârâtul a fost discriminat sau hărţuit pe criteriul vârstei.
8.2. Instanţa de fond a reţinut în mod corect că faptele menţionate nu întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi contravenţii constând în hărţuire sau practici discriminatorii pe criteriul vârstei.
8.3. Cea mai mare parte dintre faptele invocate de recurent sunt prescrise, deşi atât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cât şi instanţa d fond au respins excepţia prescripţiei, dar argumentul în motivarea soluţiei este confuz.
Intimata susţine că nu se poate afirma că actele/faptele ar reprezenta o hărţuire în formă continuată.
II. Considerentele instanţei de recurs
1. Recursul este nefondat.
2. Instanţa de fond a analizat atât faptele iniţiale de hărţuire, cât şi faptele ulterioare, ajungând la concluzia că prevederile art. 2 din OG nr. 137/2000 republicată nu sunt întrunite în cauză.
Din acest motiv, apreciază prezenta instanţă de recurs, nu era necesar ca prima instanţă să facă referiri exprese la pretinsa legătură de cauzalitate dintre faptele descrise.
Faptele pretins discriminatorii analizate individual, nu se încadrează în prevederile legale ale OUG nr. 137/2000 republicată, astfel încât între acestea nu poate exista nici legătura de cauzalitate invocată de recurent.
3. Instanţa de fond a arătat în mod expres la pagina 5 alin. (4) că „faptele reţinute nu reprezintă fapte de discriminare sau de hărţuire pe criteriul vârstei", de unde rezultă că, implicit a analizat acţiunea şi din perspectiva prevederilor art. 2 alin. (5) din OUG nr. 137/2000, care se referă la hărţuire.
4. recurentul a beneficiat de un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului deoarece concluziile la care a ajuns instanţa de fond sunt rezultatul analizării argumentelor ambelor părţi. Faptul că prima instanţă a ajuns la pronunţarea unei soluţii defavorabile recurentului nu reprezintă încălcarea Convenţiei.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 137/2000, discriminarea trebuie să aibă ca „scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".
Or, s-a dovedit faptul că recurentul nu a fost discriminat pe criteriul vârstei, deoarece persoanele aflate în situaţii comparabile, au fost tratate egal, prin comunicarea aceleiaşi adrese referitoare la pensionare.
Măsura nu a avut nicio urmare în privinţa recurentului.
Recurentul este obligat să demonstreze faptul că adresa nr. 392 din 27 iunie 2003 a dus la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, astfel cum prevede art. 2 alin. (5) din OUG nr. 137/2000 pentru a se constata fapta de hărţuire invocată.
Nu s-a demonstrat că faptele ulterioare, materializate în cercetări disciplinare sau sancţiuni disciplinare au fost întreprinse numai în privinţa recurentului şi au avut drept scop o discriminare pe criteriul vârstei.
Recurentul a fost cercetat administrativ şi disciplinar în legătură cu anumite incidente produse la locul de muncă.
Aceste incidente au condus la declanşarea unor anchete/cercetări interne şi nu reprezintă fapte discriminatorii prealabile ale angajatorului.
Faptul că împotriva recurentului nu s-a luat nicio măsură sau ulterior, sancţiunile aplicate au fost anulate de instanţa de judecată nu reprezintă dovada întrunirii prevederilor art. 2 din OUG nr. 137/2000.
De altfel, însăşi concluzia investigaţiei efectuată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care nu a formulat recurs împotriva sentinţei instanţei de fond, a ajuns la concluzia că măsurile luate de angajator sunt justificate de eficienţa managementului societăţii, că aceasta este independentă în a-şi stabili propriile politici de personal, organizarea activităţii, iar cunoaşterea situaţiei efective a personalului din subordine constituie premisa eficienţei managementului economic şi al resurselor umane.
5. Instanţa de recurs va respinge apărările formulate de intimata-reclamantă SC A. Slatina SA pe aspectul prescripţiei, fiind aplicabile prevederile art. 20 din OG nr. 137/2000, raportate la data ultimei fapte pretins a fi discriminatoriu, ce a avut loc la 6 februarie 2006, astfel cum a reţinut şi prima instanţă de judecată.
6. Faţă de acestea, nefiind întrunite prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C ID .
Respinge recursul declarat de B.I. împotriva sentinţei nr. 459 din 5 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3546/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3556/2009. Contencios → |
|---|
