ICCJ. Decizia nr. 550/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 550/2009
Dosar nr. 1955/2/2008
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 martie2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub numărul de dosar de faţă, reclamanta SC W.M.L. SA a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F. şi D.G.F.P. a municipiului Bucureşti să se dispună anularea Deciziei nr. 289 din 19 octombrie 2007 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., anularea Deciziei de impunere nr. 64 din 11 aprilie 2005, privind obligaţiile fiscale stabilite de inspecţia fiscală emisă de D.G.F.P. Bucureşti, şi în parte a procesului verbal încheiat la data de 11 aprilie 2005 de D.G.F.P. Bucureşti, în sensul de-a se constata că societatea reclamantă nu datorează suma de 5.303.364 lei, cu consecinţa exonerării de la plata acesteia.
Prin aceeaşi acţiune reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata despăgubirilor, reprezentând daune materiale în cuantum de 100.000 RON şi la daune morale în cuantum de 50.000 RON precum şi suspendarea efectelor actelor administrative contestate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, în temeiul art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 republicată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 iunie 2008, instanţa de fond s-a pronunţat asupra cererii de suspendare, în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se putea dispune suspendarea executării unui act administrativ unilateral, respectiv existenţa cazului bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube.
S-a reţinut, raportat la actele depuse la dosar de către reclamantă, că nu se poate reţine existenţa unei îndoieli asupra legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită, în condiţiile în care, cu privire la impozitul pe profit, susţinerea referitoare la perioada efectivă în care s-au aplicat prevederile art. 36 din OUG nr. 98/1999 care reglementează scutirea de acest impozit pe profit, abrogat ulterior, urmează a fi analizată pe fondul cauzei, neputând fi soluţionată de instanţa care cercetează numai aparent legalitatea actelor contestate.
S-a mai apreciat de către instanţa de fond că nici aspectele referitoare la înlăturarea caracterului de document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea societăţii nu pot fi reţinute ca fiind un caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care organul de control a avut în vedere mai multe aspecte la stabilirea caracterului nedeductibil al cheltuielilor, nu numai neprezentarea lor în original, şi reţinând că în condiţiile în care anumite facturi nu au fost considerate documente justificative, nici dreptul de deducere a TVA aferent bunurilor lor şi serviciilor achiziţionate cu aceste facturi, nu este justificat.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de fond a considerat că numai cuantumul ridicat al obligaţiilor de plată stabilite în sarcina societăţii reclamante nu poate reprezenta o dovadă de îndeplinire a acestei cerinţe, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a dovedit susţinerea referitoare la contractele pe care le-a încheiat cu diverşi parteneri din ţară şi străinătate faţă de care nu şi-ar mai putea onora obligaţiile asumate.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, şi susţinând că a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor care reglementează suspendarea efectelor actelor administrative.
O primă critică a recurentei a vizat nelegalitatea încheierii recurate cu privire la existenţa unui caz bine justificat.
În dezvoltarea motivelor de recurs pe acest aspect, recurenta reclamantă a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că nu au fost prezentate argumente convingătoare care să demonstreze nelegalitatea actelor administrative, raportat la circumstanţele concrete ca şi la prevederile legale aplicabile.
În realitate, în opinia recurentei, instanţa de fond a refuzat să verifice şi să reţină aparenţa de nelegalitate, care este evidentă, fiind generată de mai multe împrejurări, cum ar fi, stabilirea în mod nelegal în sarcina societăţii a obligaţiilor de plată reprezentând impozit pe profit împreună cu sumele accesorii, înlăturarea nelegală a caracterului deductibil al cheltuielilor aferente serviciilor pentru care existau contracte în baza cărora au fost efectuate, ca şi a caracterului de document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea societăţii reclamante.
În acest sens s-a indicat că societatea a beneficiat de scutire la plata impozitului pe profit în temeiul unor acte normative în vigoare la momentul de referinţă, potrivit OUG nr. 9/1997, act normativ care a fost ulterior abrogat.
Împrejurarea că a intervenit ulterior abrogarea actului normativ în baza căruia a beneficiat societatea recurentă de scutire nu este de natură a înlătura dreptul odată câştigat, care îşi va produce efecte pe toată perioada pentru care a fost acordat, conform principiului „tempus regit actum".
S-a mai susţinut că în mod nelegal a fost înlăturat de către instanţa de fond caracterul deductibil al cheltuielilor aferente serviciilor pentru care existau contracte în baza cărora au fost efectuate, recurenta arătând că instanţa de fond trebuia să constate că actele fiscale sunt vădit nelegale, faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f) din Cod fiscal şi de pct. 44 din Normele metodologice, indiciile şi aparenţa de nelegalitate a actelor fiscale fiind evidente şi raportat la prevederile art. 6 din Legea nr. 82/1991.
Tot pe aspectul cazului bine justificat recurenta-reclamantă a mai arătat că erau evidente şi indiciile de nelegalitate ale actelor administrative contestate, privind obligaţiile de plată constând în taxa pe valoarea adăugată stabilite suplimentar şi accesoriile aferente, date fiind, pe de o parte, greşelile de calcul efectuate de organul de control, iar pe de alta, recunoaşterea dreptului recurentei de a-şi deduce TVA-ul începând cu luna septembrie 1999, drept pe care şi l-a exercitat în condiţiile art. 145 alin. (3) din Codul fiscal, organul de inspecţie fiscală făcând o greşită aplicare şi a acestor dispoziţii, potrivit cu caredreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată ia naştere la momentul în care aceasta devine exigibilă.
Recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea sentinţei recurate şi cu privire la examinarea cerinţei pagubei iminente, arătând că în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, paguba la care era expus patrimoniului societăţii era una iminentă, dată fiind scadenţa obligaţiilor fiscale, dispoziţiile legii fiind tocmai în sensul prevenirii pagubei, cu atât mai mult cu cât, prima instanţă a ignorat că societatea are încheiate contracte cu diverşi parteneri străini, care se află în derulare şi a căror executare este astfel serios afectată.
A.N.A.F. ca şi D.G.F.P. a municipiului Bucureşti au formulat în cauză concluzii scrise, solicitând respingerea recursului de faţă întrucât în opinia lor instanţa de fond, corect a procedat la o simplă „pipăire" fondului cauzei, apreciind în mod just că din actele aflate la dosar nu se poate reţine existenţa unei puternice îndoieli asupra legalităţii actelor contestate.
Recursul nu este fondat.
Înalta Curte, examinând încheierea atacată în raport de prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ. şi faţă de criticile recurentei – reclamante, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, reţine că nu subzistă în cauză motive legale de casare sau de modificare a încheierii recurate, în considerarea celor în continuare arătate.
După cum constant a reţinut Înalta Curte în jurisprudenţa sa în această materie, suspendarea executării unui act administrativ reprezintă o măsură de excepţie ce poate fi dispusă în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 numai atunci când sunt cumulativ îndeplinite cerinţele prevăzute de aceste texte de lege, respectiv în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Înalta Curte reţine astfel că în mod corect a stabilit instanţa de fond că, aşa zisul indiciu de nelegalitate al actelor contestate, derivând din aplicarea în timp a unor acte normative în vigoare la momentul de referinţă – OUG nr. 98/1999 – ce reglementau scutirea de la plata impozitului pe profit pe o anume durată este în realitate un veritabil aspect de fond ce va putea fi rezolvat numai de instanţa ce se va pronunţa asupra legalităţii actelor. Este evident că în măsura în care instanţa investită cu luarea unei măsuri vremelnice, cum este cea de suspendare a executării actelor administrative contestate, ar stabili la acest moment cum anume şi pe ce perioadă de timp operează scutirea de impozit de care a beneficiat societatea recurentă, deja într-o anumită măsură, dată fiind abrogarea ulterioară a respectivului act normativ, o astfel de interpretare ar determina practic prejudecarea fondului cauzei, pe acest aspect.
Nefondate sunt şi celelalte critici exprimate de recurenta - reclamantă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.
Independent de conţinutul motivelor de recurs care, cel puţin în parte, antamează fondul cauzei pe aspectele referitoare la caracterul deductibil al cheltuielilor aferente serviciilor pentru care existau contracte în baza cărora acestea au fost efectuate, la caracterul de document justificativ al facturilor înregistrate în contabilitatea societăţii ca şi la obligaţiile de plată constând în taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar, cu accesoriile aferente, Înalta Curte reţine că instanţa de fond corect a apreciat, în limitele competenţelor sale că, prima facie, din examinarea sumară a actelor fiscale contestate, pentru unele perioade de timp reclamanta-recurentă nu a prezentat toate documentele de evidenţă contabilă solicitată, că facturile nu au fost prezentate în original, prezentând şi alte vicii de formă.
Sub aspectul TVA-ului datorat s-a apreciat că aparenţa de nelegalitate nu poate fi reţinută câtă vreme nu a fost depusă în termenul legal cererea pentru luarea în evidenţă ca plătitor de TVA, ceea ce contravine, cel puţin la prima vedere, prevederilor art. 25 lit. a) şi art. 25 lit. b),c) şi d) din OG nr. 3/1992.
Toate aceste aspecte pe baza cărora instanţa de fond în mod just a reţinut că nu s-a demonstrat existenţa cazului bine justificat, nu reprezintă, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, o analiză a aspectelor ce ţin de fondul cauzei. Raportat la probele administrate instanţa de fond, motivat şi argumentat a indicat că nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actelor administrative contestate.
Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond că nici cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, întrucât, aşa cum constant s-a reţinut şi în jurisprudenţa acestei curţi, afirmaţia în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăţi comerciale nu conduce implicit şi automat la concluzia îndeplinirii acestei cerinţe.
În plus, aspectul menţionat de recurenta – reclamantă referitor la imposibilitatea onorării obligaţiilor către diverşi parteneri străini, derivând din contractele încheiate nu a fost dovedit, la dosar fiind depuse o serie de contracte, din care, majoritatea nu mai sunt însă în vigoare, acestea fiind încheiate în perioada 2001-2004, pe durate în jur de 9 luni (filele 359-377) sau sunt simple de comision în care recurenta avea calitatea de comitent.
Faţă de cele arătate, reţinând aşadar, în sensul art. 14 şi 25 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actelor administrativ fiscale arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul de faţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta SC W.M.L. SA Bucureşti împotriva încheierii din 25 iunie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 1955/2/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3750/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 577/2009. Contencios → |
|---|
