ICCJ. Decizia nr. 3920/2009. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3920/2009
Dosar nr. 27/32/2009
Şedinţa publică din 25 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 24 din 9 februarie2009, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC M.P. SRL Neamţ, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – C.A.O.P.S.A.A., având ca obiect suspendarea executării Deciziei nr.117 din 27 august 2008, emisă de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile legale ce trebuie avute în vedere, în această materie, sunt cele ale art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003, coroborate cu art. 14 din Legea nr. 554/2004.
S-a mai reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării se poate dispune dacă sunt întrunite, cumulativ, două condiţii: existenţa unui caz bine justificat, semnificând existenţa unei îndoieli puternice cu privire la legalitatea actului administrativ, de natură să înfrângă prezumţia de legalitate de care acesta se bucură şi necesitatea prevenirii producerii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege.
Constatând că, în speţă, reclamanta nu a făcut nici o dovada care să ducă la răsturnarea prezumţiei de legalitate, iar simpla referire la pierderile mari pe care aceasta le-ar suferi nu este suficientă pentru îndeplinirea celei de a doua condiţii, întrucât nu rezultă din dosar dacă societatea mai desfăşoară şi alte activităţi, instanţa a concluzionat că, în cauză, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale menţionate mai sus.
S-a mai reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 581 C. proc. civ. şi nici cele ale art. 185 pct. 5 teza a II-a din Legea nr. 571/2003 privind suspendarea termenului de 15 zile, la expirarea căruia produce efecte revocarea autorizaţiei, până la soluţionarea, pe fond, a contestaţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, motivând în mod generic că instanţa de fond nu a apreciat în mod corespunzător actele depuse prin care a făcut dovada că urmare respingerii cererii de suspendare a executării Deciziei nr. 117 din 27 august 2008 emisă de intimată, înregistrează pagube iminente până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a deciziei menţionate.
Prin cererea depusă la 10 iunie 2009, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 24/2009 a Curţii de Apel Bacău şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar prin cererea de recurs nemotivată în fapt şi în drept, recurenta nu face dovada existenţei cazului bine justificat şi a pagubei iminente.
Recurenta solicită suspendarea Deciziei nr. 117 din 27 august 2008 în condiţiile în care aceasta a fost suspendată de drept, potrivit art. 185 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, privind Cod Fiscal, până la soluţionarea contestaţiei în procedură administrativă de autoritatea competentă, care a emis Decizia nr. 178 din 22 decembrie 2008, prin care a respins contestaţia ca neîntemeiată, fără să observe că această din urmă decizie este indisolubil legată de prima.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate prin întâmpinare, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Suspendarea actului administrativ unilateral, ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu.
Potrivit art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a activităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea acestuia până la pronunţarea instanţei de fond.
Recurenta a susţinut prin motivele de recurs că instanţa de fond nu a apreciat în mod corespunzător actele depuse prin care ar fi făcut dovada condiţiei pagubei iminente fără însă a face referire la cealaltă condiţie prevăzută de lege privind cazul bine justificat, respectiv motivele ce ar putea înlătura prezumţia de legalitate de care se bucură actele administrative, în speţă Decizia nr. 117/2008 emisă de intimată.
În cererea de recurs nu a individualizat care sunt împrejurările legate starea de fapt şi de drept care pot crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ fiscal contestat, rezumându-se să arate că prin executarea acestui act înregistrează pagube.
Definiţia legală a sintagmei de pagubă iminentă este dată de art. 2 alin. (1) lit. ş din Legea contenciosului administrativ, modificată, în sensul cp ea reprezintă un prejudiciu material viitor şi previzibil sau după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
În mod corect prima instanţă a reţinut că nici această condiţie nu este îndeplinită în speţă, întrucât simpla referire la faptul că societatea reclamantă ar suferi mari pierderi până la soluţionarea cauzei pe fond prin oprirea activităţii, nu este suficientă în acest sens, în condiţiile în care nu rezultă din lucrările dosarului dacă aceasta desfăşoară şi alte activităţi decât cele pentru care s-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal sau dacă societatea are şi alte puncte de lucru.
Aceste aspecte reţinute de prima instanţă, nu au fost combătute de către recurenta care a arătat doar că prin actele depuse ar fi făcut dovada condiţiei pagubei iminente astfel cum este reglementată de textele de lege menţionate.
Înalta Curte constată că dispoziţiile ordonanţei preşedinţiale reglementate de art. 581 C. proc. civ. invocată de recurentă prin precizarea la recurs nu au incidenţa în cauză, cererea fiind supusă dispoziţiilor cu caracter special din OG nr. 92/2003 coroborate cu cele din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Prin urmare, pentru considerentele anterior expuse, apreciind că nu este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată, Înalta Curte a respins recursul formulat de reclamantă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M.P. SRL Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 24 din 9 februarie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 25 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3918/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3930/2009. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
