ICCJ. Decizia nr. 4019/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4019/2009
Dosar nr. 1147/45/2008
Şedinţa publică din 1 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.V., A.L., B.L., O.I.B., O.M., P.E., P.E., S.T.A., S.P., Z.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul L.C.C.F. Bucureşti, obligarea acestuia la plata suplimentului de post şi a suplimentului treptei de salarizare, fiecare în cuantum de 25% cu începere de la 1 ianuarie 2006 până la data pronunţării hotărârii, cu excepţia reclamantului A.V. care a solicitat drepturile pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2006.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că, în calitate de funcţionari publici ai pârâtului au dreptul, conform prevederilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 la suplimentul de post şi la cel al treptei de salarizare.
Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune aferent anului 2004, iar pe fondul cauzei a învederat că acordarea suplimentelor pentru perioada 2004 – 2006 a fost suspendată prin acte normative succesive şi că sumele respective nu au fost prevăzute în statul de personal.
Prin sentinţa nr. 53/CA din 23 martie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 23 decembrie 2005 şi a respins acţiunea reclamanţilor ca prescrisă pentru această perioadă.
De asemenea, a respins acţiunea şi pentru perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii, în calitate de funcţionari publici în cadrul L.C.C.F., au dreptul, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 la un salariu compus din salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
A observat că pentru drepturile solicitate de reclamanţi, ca drepturi de creanţă, exercitarea acţiunii pentru valorificarea dreptului se prescrie în termenul general de 3 ani.
Din această perspectivă, instanţa de prim rang a constatat că dreptul la acţiune pentru recunoaşterea drepturilor pretinse aferente perioadei 1 ianuarie 2004 – 23 decembrie 2005 s-a prescris.
În ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005, prima instanţă a reţinut că pentru a se putea realiza plata drepturilor pretinse de reclamanţi este necesară cuantificarea acestora, operaţiune care nu se poate efectua deoarece modalitatea de calculare nu este reglementată printr-un act legislativ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Au apreciat că prescrierea dreptului la acţiune reţinută de instanţa de fond este greşită, întrucât instituţia prescripţiei extintive, a fost suspendată de legiuitor prin acte normative succesive.
Relativ la respingerea acţiunii pentru drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de 23 decembrie 2005, recurenţii au considerat că instanţa de fond nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 3 C. civ. care obligă judecătorul să soluţioneze cauza, că orice normă legală trebuie să producă efecte în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi au invocat practica judiciară favorabilă în materie a instanţelor de judecată din ţară.
Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărâri primei instanţe ca fiind temeinică şi legală.
A arătat că întrucât pentru funcţionarii publici nu a fost adoptată o lege unitară de salarizare, drepturile salariale ale acestora au fost reglementate prin acte normative subsecvente.
Aceste acte normative subsecvente nu au stabilit procentul pentru cele două suplimente salariale pretinse de reclamanţi, astfel că orice cuantificare a acestor drepturi ar avea caracter arbitrar.
Examinând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recursinvocate de recurenţi şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, având în vedere consideraţiile expuse în cele ce succed.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul de vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, au fost suspendate pentru perioada 2004 – 2006 dispoziţiile referitore la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Înalta Curte observă că dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în cuprinsul reglementărilor privind drepturile salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenţii solicită plata drepturilor, nu au fost prevăzute nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Aşa fiind, a încuviinţa susţinerile recurenţilor şi a obliga intimatul pârât Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară Bucureşti să acorde cele două suplimente pretinse pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa de judecată să stabilească cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări şi criterii legale.
Numai că, un asemenea demers ar echivala cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în locul şi rolul ce-i revin fie puterii legislative, prin adoptarea legii de salarizare a funcţionarilor publici, fie puterii executive, prin emiterea normelor de organizare a executării actelor normative în litigiu.
În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008 arată că „instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare efectivă.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia s-ar fi încălcat dispoziţiile Protocolului nr. 1 la C.E.D.O., întrucât sporurile pretinse reprezintă drepturi de creanţă şi constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale C.E. evocate.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, ca valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O., dar, în acelaşi timp, C.E.D.O. a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat". (C.E.D.O., Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez – Malina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
În acelaşi mod, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor" (Kopecky împotriva Slovaciei, § 52; Caracas împotriva României, § 49).
Nu se poate reţine că în dreptul intern ar exista o jurisprudenţă bine stabilită, astfel că Înalta Curte constată că din perspectiva legalităţii actelor normative în materie, cuantificarea celor două suplimente pretinse de recurenţi nu este posibilă.
De altfel, în practica judiciară constantă a instanţei supreme s-a statuat că, în actualul cadru legislativ, acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcţionarilor publici nu este posibilă pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Din perspectiva consideraţiilor evocate în cele ce preced, rezultă, că nu poate fi acceptat nici motivul de recurs privind critica potrivit căreia prescripţia dreptului la acţiune ar fi fost suspendată prin acte normative succesive.
În ipoteza în care acordarea suplimentului de post şi a suplimentului de treaptă de salarizare în cuantum de 25% fiecare, este imposibilă pe cale judecătorească şi pentru perioada 1 octombrie 2004 – 23 decembrie 2005, în raport cu împrejurările concrete arătate, analiza motivului de recurs ar fi lipsită de efecte juridice.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat şi va menţine sentinţa atacată, ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii A.V., A.L., B.L., O.I.B., O.M., P.E., P.E., S.T.A., S.P. şi Z.L. împotriva sentinţei nr. 53/CA din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4018/2009. Contencios. Contestaţie la... | ICCJ. Decizia nr. 4021/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
