ICCJ. Decizia nr. 4233/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4233/2009
Dosar nr. 1775/2/200.
Şedinţa publică din 13 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 19 martie 2007, din dosarul nr. 2078/281/2007, Judecătoria Ploieşti a dispus disjungerea cererii petentei SC M.B. SA privind soluţionarea excepţiei nelegalităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 3, nr. 1447 din 15 noiembrie 1994 emis de Ministerul Industriilor şi înaintarea acesteia spre soluţionare Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, suspendând judecata cauzei până la soluţionarea irevocabilă a excepţiei de nelegalitate.
In motivarea excepţiei reclamanta a arătat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate este parţial nelegal, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în dosarul nr. 2078/2006 al Judecătoriei Ploieşti şi din recunoaşterile pârâtei SC R.L. SA în sensul că atât clădirea identificată cu indicativul C3, cât şi suprafaţa de teren (220 mp) aferentă acesteia, marcată de pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 1 în expertiză nu aparţin SC R.L. şi nu au aparţinut antecesoarei V. SA.
Ţinând seama de faptul că suprafeţele de teren conform HG nr. 834/1991 erau determinate plecând de la clădirile deţinute, eroarea asupra proprietăţi, asupra clădirilor se poate răsfrânge şi asupra determinării suprafeţei de teren aferente.
Reclamanta a susţinut că există puternice motive să creadă că în certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost inclusă în mod ilegal şi suprafaţa de teren de 220 mp aferentă imobilului identificat în schiţele cadastrale şi expertiză ca C3.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate întrucât vizează un act administrativ unilateral individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
S-a susţinut că pentru a fi admisibilă excepţia de nelegalitate nu este suficient ca ea să fie ridicată oricând în cadrul unui proces, ci în mod categoric, actul administrativ trebuie să fie raportat la dispoziţiile legale în baza cărora a fost emis.
Prin sentinţa civilă nr. 1198 din 23 martie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii apreciind că motivele invocate în susţinerea acesteia vizează temeinicia excepţiei, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea pe fond a excepţiei de nelegalitate.
A respins, ca neîntemeiată, excepţia de nelegalitate invocată de reclamanta SC M.B. SA, în contradictoriu cu pârâţii SC R.L. SA, Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară, şi Ministerul Economiei.
Curtea a reţinut în considerentele hotărârii că excepţia de nelegalitate este neîntemeiată în raport cu împrejurarea că aceasta are ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, respectiv un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis în anul 1994.
Este adevărat că prin Deciziile nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 Curtea Constituţională a reţinut că disp. art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 262/2007 sunt constituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), pct. 20, alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Constituţia României.
Judecătorului naţional îi revine însă, rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, cum este Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, precum şi cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţa comunitară.
De asemenea, judecătorul naţional are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor Convenţiei sus menţionate, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor, astfel cum s-a statuat în hotărârile pronunţate în următoarele cauze: Vermeire împotriva Belgiei - Hotărârea din 29 noiembrie 1991, D.P. împotriva României - Hotărârea din 26 aprilie 2007.
Judecătorul naţional în calitate de prim judecător comunitar este competent să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional precum Legea nr. 554/2004 care i s-ar putea opune. Instanţa naţională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime în aprecierea comportamentului, atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât şi al autorităţilor administrative, cu condiţia ca interesul Comunităţii să fie pe deplin luat în considerare, astfel cum s-a stabilit prin Hotărârea din 13 martie 2008 pronunţată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
S-a constatat aşadar că disp. art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului şi de practica CEDO, precum şi de disp. art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securităţii şi dreptului la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie.
Prima instanţă a mai avut în vedere, totodată, şi practica Curţii de Justiţie de la Luxemburg în cazuri similare care a reţinut că, atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC M.B. SA Galaţi a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurenta solicită casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere, că în fapt nu s-a realizat judecarea fondului.
Este criticată soluţia instanţei de fond pentru că s-a dat cu aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 554/2004 şi nu s-a cercetat legalitatea actului administrativ atacat din perspectiva prevederilor legale în vigoare la nivelul anului 1994, care permiteau unui cetăţean să se plângă împotriva unui act administrativ care îi crea prejudicii.
Recurenta arată că instanţa nu face nicio legătură între principiile şi regulile de drept comunitar sau specifice protecţiei internaţionale a drepturilor omului şi refuzul de a trece la soluţionarea excepţiei de nelegalitate.
Se mai arată că deşi respinge ca neîntemeiată excepţia de nelegalitate, instanţa de fond nu analizează excepţia, în motivarea soluţiei nefăcând referire la nici o cauză pentru care actul administrativ atacat ar fi valabil.
Apreciază recurentul că instanţa nu a respectat principiul egalităţii părţilor, încălcând dreptul la un proces echitabil, refuzând soluţionarea cererii cu care a fost investită.
Examinând sentinţa atacată în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, a motivului de ordine publică privind admisibilitatea excepţiei de nelegalitate, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Instanţa de fond a respins excepţia de nelegalitate invocată pentru că aceasta viza un act administrativ unilateral cu caracter individual certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 1447 din 15 noiembrie 1994, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.
Sentinţa este criticabilă din perspectiva aplicării în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu privire la un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Este adevărat că prin mai multe decizii, dintre care amintim deciziile nr. 404, 425 şi 426/2008, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocate după modificările aduse prin Legea nr. 262/2007, considerând că textul de lege criticat este în acord cu principiul stabilităţii raporturilor juridice care, deşi nu este consacrat expres în Constituţia României, se deduce din prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu principiul neretroactivităţii legii, cu prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice şi cu dispoziţiile art. 126 alin. (6), care garantează controlul actelor administrative pe calea contenciosului administrativ.
Fără a ignora sau nega consistenţa argumentelor reţinute în contenciosul constituţional, Înalta Curte nu poate omite însă împrejurarea că judecătorul naţional este chemat în mod direct şi nemijlocit să facă efective drepturile şi libertăţile consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta constituind o garanţie a aplicării blocului de convenţionalitate în dreptul intern, atât în privinţa calităţii legii naţionale, cât şi în interpretarea şi aplicarea acesteia.
Cu privire la raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) din Constituţia României instituie, pentru situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale, regulă de la care se poate deroga numai în cazul existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern.
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că interpretarea exclusiv literală a art. 4 din Legea nr. 554/2004, în sensul că procedura excepţiei de nelegalitate pe care o reglementează ar fi aplicabilă şi actelor administrative individuale anterioare intrării în vigoare a acesteia, ar contraveni principiului securităţii raporturilor juridice, element fundamental al preeminenţei dreptului, enunţată în preambulul Convenţiei ca o componentă a patrimoniului comun al statelor părţi şi în lumina căreia trebuie interpretat dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe judecătoreşti (cauza Brumărescu c. României, hotărârea din 30 septembrie 1999, publicată în M.Of., Partea I, nr. 414 din 31 august 2000, cauza Sovtransavto Holding c. Ucraina, cererea nr. 48553/1999, hotărârea din 25 iulie 2002,cauza Prodan c. României, hotărâre din 11 decembrie 2008, www.echr.coe.int).
Deşi se referă la repunerea în discuţie, fără limită în timp, a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, argumentele Curţii de la Strasbourg pot fi reţinute şi în cazul actului administrativ unilateral individual intrat în circuitul civil, care nu a fost atacat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, actul administrativ unilateral fiind emis în realizarea puterii publice, trăsătură ce îi conferă caracter obligatoriu şi executoriu din oficiu.
Este adevărat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, dar beneficiarul actului administrativ constitutiv sau constatator de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului afirmat.
De aceea, Înalta Curte constată că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a preeminentei dreptului, situaţie ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, interpretat în lumina preambulului Convenţiei.
În cauză actul administrativ unilateral individual atacat a fost emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât, potrivit considerentelor expuse mai sus, nu poate fi supus controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ. Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a actului administrativ nu a fost reglementată prin lege, iar doctrina şi jurisprudenţa au acceptat-o în mod tradiţional numai cu privire la actul administrativ-normativ, ca pe un mijloc procesual de apărare ce putea fi invocat în orice litigiu şi era soluţionat de către instanţa competentă să judece cauza respectivă.
În exercitarea rolului său de a aplica dreptul în cazul determinat supus judecăţii şi de a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor, Înalta Curte constată că respingerea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantul-recurent nu este de natură să aducă atingere, prin ea însăşi, dreptului său de proprietate şi nici dreptului la un proces echitabil privit din perspectiva poziţiei lui procesuale.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală pe care o va menţine.
Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC M.B. SA Galaţi împotriva sentinţei nr. 1198 din 23 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4201/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4236/2009. Contencios → |
|---|
