ICCJ. Decizia nr. 4284/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4284/2009
Dosar nr. 2961/2/200.
Şedinţa publică din 14 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 mai 2008, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pârâta A.N.A.F. –D.G.M.A.C., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, emisă de pârâtă.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că, împotriva deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, reclamanta a formulat contestaţie înregistrată la organul fiscal competent la data de 22 februarie 2008, care nu a fost soluţionată până în prezent.
Se arată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru suspendarea actului, respectiv formularea contestaţiei administrative în condiţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, iminenţa executării silite a respectivei decizii, imposibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară şi prejudiciul care ar fi imposibil de recuperat.
Arată reclamanta că pentru sumele solicitate cu titlu de impozit pe profit şi pentru penalităţile de întârziere ce fac obiectul deciziei de impunere şi pentru care organul fiscal a demarat procedura executării silite, a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Sumele reprezentând impozit pe profit, ce fac obiectul deciziei contestate, au fost achitate în totalitate de către filialele E. SA. Plata efectuată de un terţ pentru această obligaţie este perfect valabilă şi nu dă dreptul intimatei la a mai proceda la executarea silită a aceloraşi sume.
În ceea ce priveşte obligaţia de plată a penalităţilor aferente perioadei 15 martie 2002 - 14 decembrie 2007, acestea nu curg pe perioada scursă între data plăţilor efectuate de filialele de distribuţie a energiei electrice a respectivelor sume şi data de 14 decembrie 2007, întrucât penalităţile nu pot fi calculate decât pentru sume ce reprezintă debite neachitate - aferente obligaţiilor bugetare.
Prin natura lor, penalităţile reprezintă o sancţiune aplicabilă în cazul neexecutării în termen a unei obligaţii şi au ca scop repararea prejudiciului produs ca efect al întârzierii or, în speţă, prejudiciul nu s-a produs, plata fiind efectuată în termen.
Se mai arată că organele financiare nu au invocat nici un text de lege pentru a motiva măsurile aplicate.
Desfăşurarea unei proceduri de executare silită anterior analizării de către instanţe a motivelor invocate în contestaţia formulată şi anterior soluţionării unei acţiuni în anularea deciziei contestate, produce reclamantei o pagubă iminentă şi ireparabilă, deoarece cuantumul foarte mare al creanţei şi faptul că aceasta a fost deja executată duce la imposibilitatea efectivă a unor sume de bani de la bugetul de stat prin altă modalitate decât cu creanţe viitoare.
In drept cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 554/2004.
La data de 4 iunie 2008, reclamanta a precizat acţiunea, solicitând suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008 aşa cum a fost modificată prin Decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008, până la soluţionarea acţiunii în anulare, în ceea ce priveşte suma de 16.915.950 lei reprezentând impozit pe profit.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulativ cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Se arată că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, iar referitor la prescripţia dreptului de a cere executarea silită, acestea pot fi invocate în cadrul unei contestaţii la executare.
De asemenea, arată pârâtul, în situaţia în care aceste sume au fost achitate, cererea pentru suspendarea deciziei a rămas fără obiect.
Reclamanta a achitat cauţiunea stabilită de instanţă conform art. 215 C. proc. civ., făcând astfel admisibilă analizarea cererii de suspendare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 220 din 21 ianuarie 2009, a respins excepţia lipsei de obiect, a admis acţiunea şi a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, modificată prin Decizia nr. 118 din 22 aprilie 2008, până la soluţionarea acţiunii de fond.
Instanţa a apreciat că achitarea obligaţiilor fiscale de către reclamantă, nu echivalează cu lipsa de obiect a cererii de suspendare, având în vedere sumele care ar putea fi percepute ca majorări şi penalităţi de întârziere şi care s-ar adăuga sumelor din Decizia de impunere.
Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reţinut că soluţia se impune, fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat prin aceea că, prin Decizia nr. 118/2008, emisă de pârâtă, s-a desfiinţat Decizia în discuţie pentru o parte din sume, ca urmare a admiterii în parte a contestaţiei societăţii reclamante, iar iminenţa producerii unei pagube, prin consecinţele executării actului în discuţie asupra activităţii reclamantei, care are ca obiect prestarea unui serviciu public.
Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, pârâta A.N.A.F., solicitând, în temeiul art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de suspendare, în principal, ca fiind rămasă fără obiect şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Recurenta a susţinut, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că prima instanţă nu a analizat sub nici un aspect temeinicia cererii de suspendare şi nu şi-a motivat soluţia nici cu privire la excepţia lipsei de obiect a acţiunii.
Al doilea motiv de recurs a fost fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta considerând că sentinţa recurată s-a pronunţat cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, în ceea ce priveşte lipsa de obiect a cererii de chemare în judecată, recurenta a arătat că, în perioada ianuarie – mai 2008, reclamanta a efectuat plăţi către organele fiscale, prin care s-au stins datoriile societăţii stabilite prin Decizia nr. 3/2008 emisă de D.G.M.A.C.
Referitor la fondul cererii de suspendare s-a menţionat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte existenţa cazului bine justificat, A.N.A.F. arată că, prin Decizia de soluţionare a contestaţiei, a fost menţinută în sarcina intimatei numai obligaţia în sumă de 16.915.950 lei, reprezentând impozit pe profit aferent anului 2001, astfel încât instanţa putea să dispună suspendarea deciziei de impunere cel mult numai cu privire la această sumă.
Că, reorganizarea intimatei în temeiul HG nr. 1342/2001, nu poate fi, de asemenea reţinută, ca o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, după cum a considerat instanţa, deoarece această hotărâre de guvern a intrat în vigoare ulterior datei stabilirii obligaţiei fiscale în discuţie, iar actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate.
Recurenta-pârâtă consideră că nici a doua condiţie privind prevenirea unei pagube iminente nu este îndeplinită, nefiind adusă nici o dovadă în acest sens.
S-a mai invocat în susţinerea recursului jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în materie.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Excepţia lipsei de obiect a cererii de suspendare a fost în mod corect soluţionată de prima instanţă.
Având în vedere că, prin actele depuse la filele 78-165 din dosar, intimata-reclamantă a făcut dovada că, în baza deciziei de impunere nr. 3 din 31 ianuarie 2008, emisă de D.G.M.A.C., s-au emis în repetate rânduri forme de executare silită (care au format succesiv obiectul unor contestaţii de executare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti), de către autorităţile fiscale, anularea unor forme de executare fiind urmată de emiterea altora cu privire la aceleaşi obligaţii, pe bună dreptate s-a constatat că intimata are interes în promovarea cererii de suspendare a executării acestui act, iar o astfel de cerere nu este lipsită de obiect.
Nu are relevanţă sub acest aspect nici susţinerea recurentei privind stingerea respectivei obligaţii prin plată, deoarece, o eventuală astfel de acoperire s-a făcut prin plăţi efectuate în contul unor creanţe curente, care au fost considerate de organul fiscal ca fiind plăţi pentru debite anterioare, potrivit regulilor procedurii fiscale.
Dezlegarea dată de instanţa de fond este corectă şi în ceea ce priveşte fondul cauzei.
Desfiinţarea pe cale administrativă a unor obligaţii din actul administrativ în cauză, precum şi reorganizarea societăţii intimate au adus într-adevăr modificări ale titlului de creanţă, cu consecinţe asupra modificării titlului executoriu, astfel încât, în mod corect, s-a apreciat că aceste aspecte constituie, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. t) un caz bine justificat, prin aceea că, creează o îndoială asupra legalităţii actului administrativ respectiv.
Cum şi în ceea ce priveşte iminenţa producerii unei pagube, prima instanţă a reţinut în mod temeinic şi legal că sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004, prin aceea că, având ca obiect de activitate prestarea unui serviciu de interes public, executarea în cauză prejudiciază această activitate prin micşorarea lichidităţilor necesare societăţii şi cum instanţa de fond şi-a motivat soluţia în conformitate cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 din teza a doua C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 220 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4262/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4286/2009. Contencios → |
|---|
