ICCJ. Decizia nr. 5245/2009. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5245/2009
Dosar nr. 2619/54/2008
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 119 din 27 martie 2009, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamantul B.I.F., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., şi a anulat Ordinul nr. 1300 din 19 septembrie 2008 emis de conducătorul autorităţii pârâte, prin care reclamantul a fost sancţionat disciplinar cu diminuarea drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (4) din HG nr. 1344/2007, la actul administrativ de sancţionare se anexează raportul comisiei de disciplină, actul de sancţionare şi raportul comisiei de disciplină comunicându-se, aşadar, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În speţă, raportul comisiei de disciplină a fost comunicat reclamantului anterior şi separat de actul de sancţionare, împrejurare sancţionată de dispoziţiile legale mai sus citate cu nulitatea absolută, neputând fi reţinute apărările pârâtei întemeiate pe interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (6) coroborat cu art. 18 alin. (5) lit. c) din Regulamentul de organizare si funcţionare al Comisiei de disciplină din cadrul A.N.A.F., aprobat prin Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 71/2008, deoarece o astfel de interpretare ar contrazice prevederile legale cu forţă juridică superioară ale HG nr. 1344/2007, mai sus amintite.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) lit. e) din HG nr. 1344/2007, instanţa de fond a reţinut că, potrivit acestei dispoziţii legale, actul administrativ de sancţionare trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii absolute, menţiunea privind instanţa competentă la care poate fi contestat acesta, cerinţa respectivă fiind îndeplinită prin individualizarea instanţei, sub dublul aspect al competenţei, atât material cât şi teritorial, nefiind suficientă trimiterea la instanţa de contencios administrativ competentă.
Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că fapta imputată reclamantului nu poate fi reţinută ca abatere disciplinară în sensul art. 77 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, deoarece art. 105 alin. (3) C. proCod Fiscal atribuie conducătorului inspecţiei fiscale posibilitatea de a decide reverificarea unei anumite perioade dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora iar nu obligativitatea re verificării.
În aceste condiţii, se arată în considerentele sentinţei atacate, fapta reţinută în sarcina reclamantului nu poate fi considerată abatere disciplinară în sensul art. 77 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, deoarece nu se poate reţine în sarcina acestuia, ca încălcare cu vinovăţie a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice deţinute, fapta de a nu opta între ipotezele unei norme juridice dispozitive, ce permitea reclamantului posibilitatea de a alege între posibilitatea de a dispune reverificarea sau nu în raport de aprecierea făcută asupra existenţei unor date suplimentare.
De asemenea, arată prima instanţă, deşi se arată în actul contestat că fapta reţinută în sarcina reclamantului „a generat nerecuperarea unui posibil prejudiciu la bugetul de stat", nu se încearcă a se stabili dacă această faptă a produs un prejudiciu real.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs autoritatea fiscală pârâtă, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Astfel, susţine autoritatea recurentă, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 50 alin. (4) din HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină, Raportul Comisiei de disciplină nr. 109.17.00 din 3 septembrie 2008 fiind transmis intimatului-reclamant prin poştă cu adresa din 12 septembrie 2008, în conformitate cu art. 15 alin. (6) din Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 71/2008 privind organizarea şi funcţionarea Comisiei de disciplină din cadrul A.N.A.F.
Referitor la fondul cauzei, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de fond a reţinut în mod netemeinic lipsa vinovăţiei intimatului-reclamant, deşi faptele sale constituie abatere disciplinară în sensul prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată şi art. 105 alin. (3) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, republicată, prin aceea că trebuia să se autosesizeze în legătură cu posibilele nelegalităţi în ceea ce priveşte rambursarea TVA în favoarea SC C.T. SRL ca urmare a comunicării cu nr. A/3004063 din 16 mai 2006 făcută de I.P.J. Olt – Serviciul de investigare a fraudelor.
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care, în esenţă, a susţinut că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, dispoziţiile art. 50 alin. (3) lit. e) şi art. 50 alin. (4) din HG nr. 1344/2007 sancţionând cu nulitatea absolută actul administrativ de sancţionare ca urmare a faptului că a fost comunicat fără să cuprindă indicarea instanţei competente unde poate fi contestat şi fără să aibă anexat raportul comisiei de disciplină.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, intimatul-reclamant susţine că instanţa de fond a reţinut în mod legal că, în calitatea sa, avea dreptul să aprecieze dacă se impunea sau nu verificarea aspectelor referitoare la TVA.
Recursul este întemeiat.
Într-adevăr, potrivit art. 50 alin. (4) din HG nr. 1344/2007, „la actul administrativ de sancţionare se anexează raportul Comisiei de disciplină, sub sancţiunea nulităţii absolute", dar interpretarea strict formală dată de instanţa de fond este greşită, ignorându-se scopul acestei reglementări.
Astfel, instanţa de recurs reţine că scopul urmărit este acela ca, prin anexarea raportului Comisiei de disciplină la actul administrativ de sancţionare, să se realizeze comunicarea raportului, iar nu simultaneitatea aducerii la cunoştinţă a celor două acte.
Este evident că legiuitorul a urmărit să sancţioneze cu nulitatea absolută, nu lipsa simultaneităţii, ci faptul necomunicării raportului Comisiei de disciplină, în scopul ca persoana sancţionată să-şi poată formula apărările corespunzătoare.
Or, în cauză, este necontestat faptul că raportul Comisiei de disciplină fusese comunicat intimatului-reclamant anterior comunicării Ordinului de sancţionare nr. 1300 din 19 septembrie 2008, ceea ce face ca dispoziţiile art. 50 alin. (4) din OG nr. 1344/2007 să nu fie aplicabile în sensul reţinut de instanţa de fond.
În al doilea rând, este adevărat că, potrivit art. 50 alin. (3) lit. e) din HG nr. 1344/2007, „sub sancţiunea nulităţii absolute, actul administrativ de sancţionare va cuprinde în mod obligatoriu instanţa competentă la care poate fi contestat şi prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară".
Or, în cauză, ordinul contestat, conţine menţinea expresă: „cu drept de contestare în termen de 30 de zile de la comunicare la instanţa de contencios administrativ, în condiţiile legii", menţiune pe care instanţa de recurs o apreciază ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile legale citate mai sus, din moment ce a fost în măsură să ofere celui sancţionat suficiente date pentru exercitarea căii de atac.
Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ordinul de sancţionare este lovit de nulitate în condiţiile dispoziţiilor citate mai sus.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, este necontestat că intimatul-reclamant, în calitate de director executiv adjunct la D.G.F.P. Olt, ca urmare a sesizării I.P.J. Olt – Serviciul de investigare a fraudelor, a luat cunoştinţă de existenţa unor nereguli referitoare la rambursarea de TVA în cazul SC C.T. SRL, dar nu a întreprins nici o măsură legală şi nu a dispus efectuarea unei inspecţii fiscale pentru a stabili situaţia rambursărilor respective.
Intimatul-reclamant a susţinut, iar instanţa de fond a reţinut că nu exista obligativitatea dispunerii unei asemenea verificări, efectuarea sau neefectuarea inspecţiei fiscale într-o astfel de situaţie fiind lăsată la aprecierea conducătorului acelui compartiment de lucru.
Astfel, din actele dosarului rezultă că, în urma sesizărilor făcute cu nr. A/3004063 din 16 mai 2006 şi nr. A/3004063 din 30 ianuarie 2007 de I.P.J. Olt – Serviciul de investigare a fraudelor în legătură cu 21 de facturi fiscale emise de SC S.M. SRL, a fost efectuat un control fiscal la SC C.T. SRL, iar în procesul-verbal nr. 1311 din 5 martie 2007, avizat şi de intimatul-reclamant, s-a menţionat că, în privinţa sumei de 98.704,62 lei (RON), reprezentând TVA dedusă şi rambursată în favoarea celei din urmă firme, nu se poate stabili dacă această sumă reprezintă prejudiciu pentru bugetul statului.
Comisia de disciplină a reţinut că, în raport cu constatările şi concluziile inspecţiei fiscale, era necesar ca intimatul-reclamant să dispună efectuarea unei inspecţii fiscale generale la SC C.T. SRL, mai ales că ulterior organele de poliţie au pus la dispoziţie documentele necesare, iar cele două societăţi comerciale au intrat în procedura reorganizării şi falimentului.
Potrivit art. 105 alin. (3) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal, „inspecţia fiscală se efectuează o singură dată pentru fiecare impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat şi pentru fiecare perioadă supusă impozitării. Prin excepţie, conducătorul inspecţiei fiscale competente poate decide reverificarea unei anumite perioada dacă, de la data încheierii inspecţiei fiscale şi până la data împlinirii termenului de prescripţie, apar date suplimentare necunoscute inspectorilor fiscali la data efectuării verificărilor sau erori de calcul care influenţează rezultatele acestora".
Dar, având în vedere concluziile incomplete şi ambigui ale primului control, precum şi datele ulterioare privind cele două societăţi comerciale, precum şi competenţele generale ale organelor fiscale în legătură cu veniturile bugetului de stat, instanţa de recurs reţine că intimatul-reclamant, în calitatea pe care o avea şi în funcţie de atribuţiile şi sarcinile avute, era dator să dispună efectuarea unei inspecţii fiscale generale.
Neprocedând în acest mod, intimatul-reclamant şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, fapta sa constituind abaterea disciplinară prevăzută la art. 77 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 188/1999, republicată.
Astfel fiind, recursul va fi admis, iar sentinţa instanţei de fond va fi modificată în totalitate şi, în raport cu considerentele de mai sus, acţiunea reclamantului va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 119 din 27 martie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa recurată, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamantul B.I.F., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5234/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 5264/2009. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
