ICCJ. Decizia nr. 526/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 526/2009
Dosar nr. 2778/2/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 mai 2008, reclamantul G.D.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, obligarea la plata drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu aferentă perioadei lucrate în anul 2006, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost încadrat în anul 2006 ca funcţionar public la Ministerul Economiei şi Finanţelor, iar potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 este îndrituit la plata primei de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Reclamantul a mai arătat că nu a primit drepturile în speţă pentru anul 2006, deşi prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 nu mai sunt suspendate.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat întâmpinare, invocând excepţie lipsei de interes, pe fondul cauzei, solicitând respingerea acţiunii formulate ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2142 din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei de interes formulată de pârât, pe fondul cauzei, fiind admisă acţiunea formulată. Instanţa a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a drepturilor băneşti reprezentând prima de concediu aferentă anului 2006, în cuantum actualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în ce priveşte excepţia invocată, că susţinerea pârâtului relativă la reglementarea prin OG nr. 146/2007 a plăţii primelor de vacantă suspendate pe perioada 2001-2006 nu este întemeiată, în condiţiile în care reclamantului nu i-au fost plătite drepturile băneşti în speţă.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul a fost angajat într-o funcţie publică la autoritatea pârâtă, iar conform prevederii art. 34 din Legea nr. 188/1999 acesta este îndrituit la plata primei de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
A constatat prima instanţă că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că reclamantul nu a primit aceste drepturi, astfel încât pârâtul, în calitate de angajator, datorează reclamantului sumele prevăzute de lege.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor, criticând soluţia pronunţată prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7, respectiv pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul a apreciat că din considerentele sentinţei atacate nu rezultă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Este evident, susţine recurentul, că instanţa de fond a confundat excepţia lipsei de interes cu excepţia lipsei de obiect, întrucât, în măsura în care reclamantului i s-ar fi plătit drepturile solicitate, singura excepţia ce putea fi pusă în discuţia părţilor ar fi fost cea a lipsei de obiect.
Apreciază recurentul că modul de aplicare a OUG nr. 146/2007 de către instanţa de fond este la limita depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, în condiţiile în care prin sentinţa atacate se reţine că reclamantului nu i-au fost plătite drepturile băneşti cu titlul de primă pentru anul 2006, iar dispoziţiile actului normativ prevăd că plata primelor de vacanţă se face în trei tranşe.
Susţinerea primei instanţe ar fi avut suport legal numai în situaţia în care acţiunea ar fi fost introdusă după expirarea termenului de plată al celei de-a treia tranşe, când într-adevăr, se putea pune în discuţie neexecutarea obligaţiei de plată a sumei de bani.
Cum reclamantul a formulat acţiunea după mai bine de patru luni de la intrarea în vigoare a OUG nr. 146/2007, prima instanţă avea obligaţia de a avea în vedere scopul pentru care legiuitorul a adoptat actul normativ, iar maniera în care aceasta a apreciat cauza a avut ca efect golirea de conţinut a prevederilor legale aplicabile, precum şi înlăturarea scopului avut în vedere de legiuitor la adoptarea actului normativ.
Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că potrivit deciziilor Curţii Constituţionale, invocate şi în primă instanţă, drepturile suplimentare, cum sunt inclusiv primele, nu constituie drepturi fundamentale consacrate de constituţie, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate de către legiuitor.
Astfel, acordarea primei de concediu a fost suspendată în mod succesiv în perioada 2001 - 2006 prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
Prin urmare, a arătat recurentul, plata drepturilor solicitate se va face conform OUG nr. 146/2007, pentru anii 2005 şi 2006 urmând a fi efectuată în luna octombrie 2008.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Prin OUG nr. 146 din 19 decembrie 2007 a fost reglementată modalitatea de plată a primelor acordate cu ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive şi actele normative de salarizare, în perioada 2001-2006.
Potrivit alin. (2) al art. 1 din OUG nr. 146/1997, în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile acestui act normativ intră funcţionarii publici, funcţionarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiţiei, membrii corpului diplomatic şi consular al României, precum şi alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.
Art. 2 din acelaşi act normativ stipulează că personalul din sectorul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a acestui act nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001-2006 urmează să primească aceste drepturi în anul 2008, în mod eşalonat, în trei tranşe, respectiv în lunile martie, iunie şi octombrie, cea de a treia tranşă vizând drepturile datorate pentru anii 2005 - 2006.
Obiectul acţiunii formulate de reclamantul G.D.T. îl constituie obligarea autorităţii pârâte la plata primei de concediu corespunzătoare perioadei lucrate şi zilelor de concediu efectuate de acesta în anul 2006, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 9 mai 2008, aşadar ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 146/1997.
Este evident faptul că reclamantului G.D.T., funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte, făcând parte din personalul bugetar căruia până la data intrării în vigoare a OUG nr. 146/1997 nu i s-au acordat primele de concediu de odihnă pentru perioada 2001-2006, îi sunt aplicabile prevederile actului normativ, drepturile solicitate de acesta urmând a fi primite, potrivit voinţei legiuitorului, în luna octombrie a anului 2008.
Or, orice demers juridic, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă sau de partea procesuală de la care provine, trebuie să fie util, respectiv să se sprijine pe un interes.
Interesul este calificat unanim ca fiind una dintre condiţiile indeniabile de exercitare a acţiunii, ce trebuie justificat de partea care formulează cereri în proces.
Totodată, interesul trebuie să cumuleze câteva atribute, printre care şi acelea de a fi juridic şi legitim, născut şi actual, aşadar să fie în concordanţă cu legea, respectiv să existe atunci când se declanşează respectivul demers procesual.
Or, atâta vreme cât prin voinţa legiuitorului, drepturile constând în primele de concediu de odihnă pentru anii 2005 şi 2006 urmează a fi primite, în conformitate cu art. 2 din acest OUG nr. 146/1997, în luna octombrie a anului 2008, nu se poate reţine că la data promovării acţiunii, respectiv 9 mai 2008, condiţia interesului în promovarea acţiunii era îndeplinită, acesta nefiind în concordanţă cu prevederea legală şi nici născut şi actual.
În concluzie, rezultă că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală şi, în temeiul art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, iar sentinţa atacată va fi în tot modificată, în sensul respingerii acţiunii formulate ca lipsită de interes.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 2142 din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi în fond respinge acţiunea formulată ca lipsită de interes.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 525/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 527/2009. Contencios → |
|---|
