ICCJ. Decizia nr. 5297/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL -
Decizia nr.5297/2009
Dosar nr. 666/2/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată sub nr. 666/2/2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul L.V., cetăţean moldovean, a chemat în judecată pe pârâtul M.A.E., solicitând să se constate refuzul nejustificat al acestei autorităţi de soluţionare a cererii privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române, obligarea autorităţii de a-i primi cererea, de îndată, precum şi obligarea la daune morale în cuantum de 1000 lei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că, la data de 20 septembrie 2006, s-a adresat cu o primă cerere scrisă Secţiei Consulare a Ambasadei României la Chişinău, iar la data de 03 decembrie 2008 a formulat la M.A.E. o nouă cerere prin care a solicitat să-i fie comunicată data la care urmează să se prezinte în vederea depunerii cererii şi a actelor necesare pentru redobândirea cetăţeniei române.
În plus, reclamantul a menţionat că a revenit în acest sens şi la data de 19 ianuarie 2009, dar nu a primit vreun răspuns la niciuna din cele trei cereri, fiind astfel vorba despre un refuz nejustificat de soluţionare a cererii.
Reclamantul a mai precizat că astfel îi este îngrădit dreptul constituţional pentru depunerea şi înregistrarea cererii de redobândire a cetăţeniei române.
Cu privire la cererea de acordare a daunelor morale, reclamantul a susţinut că prejudiciul moral constă în încălcarea demnităţii umane, întrucât a fost privat de drepturile legale şi constituţionale.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 1, art. 2 alin. (2), art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, art. 10 din Legea nr. 396/2002 şi art. 5 alin. (1) din Constituţia României.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat, în principal, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte obligarea sa la soluţionarea cererii formulate în luna septembrie 2006, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Sub acest aspect, pârâtul a învederat prevederile art. 11 alin. (5) din acelaşi act normativ: în opinia sa, acţiunea este prescrisă, deoarece, la data introducerii cererii în instanţă, se împlinise termenul de 6 luni în care reclamantul trebuia să formuleze acţiunea, termen ce a curs de la data când s-a împlinit intervalul legal de răspuns pentru prima cerere, respectiv, data de 20 octombrie 2006.
Pe fond, pârâtul a susţinut că Secţia Consulară din cadrul Ambasadei României la Chişinău are o capacitate limitată de a procesa dosarele care cuprind cererile de redobândirea cetăţeniei române şi actele necesare a fi depuse pentru înaintarea solicitării la M.J., motiv pentru care s-a impus organizarea unei programări.
Prin sentinţa civilă nr. 1472 din 06 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.V. şi a obligat pârâtul M.A.E. să stabilească, de îndată, data la care reclamantul să se prezinte pentru primirea cererii de redobândire a cetăţeniei române şi a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, cu ocazia soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, că reclamantul a adresat la data de 20 septembrie 2006 Secţiei Consulare din cadrul Ambasadei României la Chişinău o cerere prin care solicită să fie invitat să depună cererea de redobândire a cetăţeniei române.
Întrucât nu a primit răspuns, a adresat pârâtului cererea înregistrată sub nr. 13582 din 03 decembrie 2008 prin care solicită înaintarea cererii Secţiei Consulare din cadrul Ambasadei României la Chişinău şi să li se pună în vedere reprezentanţilor acestei Secţii Consulare să fixeze data la care va fi invitat în vederea depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei române.
La data de 19 ianuarie 2009, reclamantul a revenit cu o nouă cerere, înregistrată sub nr. 577 din 19 ianuarie 2009, dar nu a primit răspuns la niciuna dintre acestea.
La respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
În opinia primei instanţe, chiar dacă reclamantul nu a primit vreun răspuns la prima cerere formulată la 20 septembrie 2006, având în vedere că a revenit cu alte două cereri la 03 decembrie 2008 şi 19 ianuarie 2009, având acelaşi obiect, calcularea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune se face prin raportare la data expirării termenului legal de soluţionare a ultimei cereri.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că textul de lege care reglementează procedura redobândirii cetăţeniei române, respectiv art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, nu prevede o procedură ca cea derulată de pârât, constând în programarea pentru depunerea cererii şi a documentelor necesare.
În opinia instanţei de fond, împrejurarea că o asemenea procedură a fost determinată de numărul foarte mare al cererilor, de personalul redus al Secţiei Consulare şi de insuficienţa spaţiului nu poate constitui o justificare pentru depăşirea unui termen rezonabil de soluţionare a cererii.
Curtea a mai reţinut că Legea cetăţeniei române nu prevede un termen în care pârâtul să proceseze cererile formulate pentru redobândirea cetăţeniei române, ci doar împrejurarea că cererile vor fi înaintate, de îndată, Comisiei pentru Cetăţenie.
Însă, judecătorul fondului apreciază că trecerea unui termen mai mare de doi ani de la data depunerii primei cereri are drept consecinţă imposibilitatea reclamantului de valorificare a dreptului prevăzut de Legea nr. 21/1991.
De asemenea, Curtea a mai avut în vedere dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenţiei Europene asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997.
În plus, Curtea a mai apreciat că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri (20 septembrie 2006) şi data sesizării instanţei cu prezenta acţiune (26 ianuarie 2009) nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale menţionate şi a practicii C.E.D.O.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind daunele morale, prima instanţă a constatat că, deşi pentru primul termen de judecată, reclamantul a fost citat cu menţiunea de a timbra cu suma de 39 lei, conform art. 3 lit. m) din Legea nr. 146/1997, acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală, astfel că a devenit incident art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti s-a promovat recurs în termen legal de către pârâtul M.A.E., care a solicitat, în temeiul disp. art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii, în sensul de a se admite excepţia prescripţiei extinctive şi de a se respinge acţiunea ca prescrisă sau, în subsidiar, în ipoteza menţinerii soluţiei cu privire la excepţie, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea căii de atac, recurentul susţine că instanţa a interpretat greşit legea atunci când a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune.
În opinia recurentului, în temeiul art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acţiunea este prescrisă, întrucât termenul s-a împlinit cu mult timp înainte de data introducerii cererii de chemare în judecată, adică termenul de şase luni în care reclamantul trebuia să formuleze acţiunea. Acest termen a curs de la data când s-a împlinit intervalul legal de soluţionare pentru prima cerere.
În plus, recurentul a amintit prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
O altă critică a recurentului se referă la pronunţarea unei hotărâri întemeiate pe o interpretare greşită a legii, respectiv a disp. art. 2 alin. (1) lit. h) şi i) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Sub acest aspect, recurentul arată că a existat un răspuns adresat solicitantului la cererea acestuia din luna decembrie 2008 şi că, prin acest răspuns, reclamantul era încunoştinţat de faptul că cererea lui va fi soluţionată favorabil la momentul în care urmau să fie procesate cererile similare ale altor cetăţeni moldoveni, depuse în aceeaşi perioadă cu cea formulată de el.
În concepţia acestei părţi, răspunsul M.A.E. a reprezentat o soluţionare a petiţiei în termenul legal şi nu încorporează un refuz şi, cu atât mai mult, acesta nu poate fi considerat ca fiind nejustificat.
De asemenea, recurentul a reluat susţinerea, făcută şi în faţa instanţei de fond, în sensul că există motive de ordin administrativ, organizatoric – numărul foarte mare de cereri înregistrate cu acest obiect – care au făcut imposibilă rezolvarea acestora în cadrul unui termen rezonabil.
În opinia recurentului, instanţa de fond trebuia să evalueze exact situaţia specifică a derulării activităţii în exteriorul României şi gradul în care M.A.E. îşi poate dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor.
În concluzie, recurentul a arătat că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatului, conform definiţiei legale a acestei noţiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de legiuitor.
Analizând sentinţa recurată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 şi art. 3041 C.pr.civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator administrat şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Din înscrisurile depuse la dosarul de fond, rezultă că intimatul reclamant s-a adresat cu cerere la 20 septembrie 2006 la Secţia Consulară din cadrul Ambasadei României la Chişinău(fila 5 dosar), prin care a solicitat comunicarea datei la care va putea depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de documentaţia prevăzută de Legea nr. 21/1991. Intimatul reclamant a revenit cu o cerere la 03 decembrie 2008 (fila 6 dosar fond) şi la 19 ianuarie 2009 (fila 7 dosar fond). Recurentul pârât nu a răspuns în cele două faze procesuale la niciuna din cererile părţii adverse.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen pentru soluţionarea cererilor de redobândire a cetăţeniei române formulate potrivit art. 101, dar complexitatea procedurii exclude, în mod obiectiv, incidenţa termenului de drept comun, de 30 de zile, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Or, atâta vreme cât nu există o dată prestabilită pentru rezolvarea cererii, nu se poate considera că, raportat la cererea din 20 septembrie 2006, reclamantul ar fi depăşit termenul de prescripţie pentru exercitarea dreptului la acţiune în contencios administrativ, termen care, potrivit art. 11 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, curge de la data expirării termenului legal de soluţionare a cererii.
În altă ordine de idei, pe fondul cauzei, critica recurentului privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei române, însoţită de actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată Comisiei pentru Cetăţenie.
Problema care se impune a fi rezolvată în speţa de faţă este legată de termenul în care autorităţile române trebuie să soluţioneze cererile de redobândire a cetăţeniei române.
Din lecturarea textului legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
Ca atare, în lipsa unui asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană asupra Cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „ fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil" este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv, caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie „civilă", dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii de către intimatul reclamant – 20 septembrie 2006 – şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a Secţiei Consulare din cadrul Ambasadei României la Chişinău, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia toate măsurile necesare pentru respectarea principiului celerităţii, care guvernează materia aflată în discuţie.
Trecerea unui termen de peste doi ani de la data primei cereri este în măsură să lipsească de efecte juridice prevederile Legii nr. 21/1991.
În plus, fără a face abstracţie de motivele de ordin administrativ, organizatoric, invocate de autoritatea competentă, Înalta Curte reţine că în discuţie nu este însăşi rezolvarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, ci numai fixarea datei de depunere a cererii, ceea ce constituie un argument suplimentar în sensul caracterului nerezonabil al duratei procedurii.
De altfel, principiul termenului rezonabil este consacrat de Constituţia României, revizuită, în art. 21 alin. (3) cu privire la accesul liber la justiţie, şi este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, ca urmare a consacrării lui în jurisprudenţa C.E.D.O. cu referire la art. 6 din C.E.D.O.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi nu există în speţă motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C.pr.civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A.E. împotriva sentinţei nr. 1472 din 06 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5296/2009. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5327/2009. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
