ICCJ. Decizia nr. 5337/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5337/2009
Dosar nr. 589/39/2008
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 22 ianuarie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtul Statul Român prin C.C.S.D., a disjuns contestaţia privind dispoziţia din 20 februarie 2006 emisă de comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei R. şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia civilă.
Totodată, instanţa de fond a procedat la suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea contestaţiei conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această încheiere, prima instanţă a reţinut că întrucât unul din capetele de cerere se referă la anularea dispoziţiei din 20 februarie 2006 emisă de comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei R., în speţă este aplicabil art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia: „decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a Tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.
Cum această dispoziţie legală este imperativă, reţine instanţa de fond, se impune disjungerea cauzei cu privire la acest capăt de cerere şi trimiterea cauzei la Tribunalul Suceava, secţia civilă spre competentă soluţionare.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs cei doi contestatori L.D. şi B.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând, în esenţă, că în mod greşit a fost admisă excepţia de necompetenţă materială ridicată de Statul Român reprezentat de C.C.S.D., fiind ignorate dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. care stipulează că „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”.
Cum, în speţă, cele două capete de cerere sunt strâns legate unul de altul, deoarece soluţia C.C.S.D. infirmă soluţia comisiei locale de aplicare a Legii nr. 10/2001, susţin recurenţii, operează prorogarea de competenţă, conform căreia capetele de cerere accesorie vor fi rezolvate de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă în mod obişnuit ar fi competente alte instanţe.
În plus, susţin recurenţii-contestatori, la momentul actual reclamanţii nici nu mai sunt în termenul de formulare a contestaţiei împotriva acestei dispoziţii, astfel că, C.C.S.D. trebuie să desemneze evaluatorul pentru efectuarea raportului de evaluare şi în baza acestuia să procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Intimaţii Municipiul R. prin Primar şi C.C.S.D. au formulat întâmpinări solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea încheierii pronunţată de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins, astfel cum se va arăta în continuare.
Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. 589/39/2008, reclamanţii L.D. şi B.S. au chemat în judecată Statul Român prin C.C.S.D. şi Primăria Municipiului R., solicitând ca prin hotărârea ce va pronunţa instanţa să dispună admiterea contestaţiei împotriva deciziei pronunţată în Dosarul nr. 13781/CC din 21 octombrie 2008 de către C.C.S.D., admiterea contestaţiei dispoziţiei din 20 februarie 2006 de respingere a cererii de restituire şi acordare de despăgubiri pronunţată de comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei R. în Dosarul nr. 260/2001, obligarea pârâtelor la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul respectiv precum şi la plata unor daune morale în sumă de 370.000 RON.
Observând că unul din capetele de cerere se referă la admiterea contestaţiei formulată împotriva dispoziţiei din 20 februarie 2006 emisă de comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei R., instanţa de fond, în mod corect, a admis excepţia invocată de C.C.S.D., prin întâmpinarea depusă la dosar, aceea a necompetenţei materiale a instanţei investită cu soluţionarea pricinii.
Aceasta, deoarece potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care face referire la competenţa instanţei investite, numai deciziile adoptate de către C.C.S.D. pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”, iar potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei sau dispoziţiei motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură este de competenţa secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării.
Aşadar, având în vedere că petitele acţiunii sunt diferite, primul fiind o contestaţie la o adresă emisă de C.C.S.D., iar cel de-al doilea fiind o contestaţia la dispoziţia emisă de Primăria Municipiului R., în mod corect cauza a fost disjunsă şi trimisă la Tribunal pentru cel de-al doilea petit al acţiunii.
Prorogarea legală de competenţă, invocată de recurenţi, reglementată de art. 17 C. proc. civ., nu operează în speţa de faţă, deoarece aşa cum s-a precizat mai sus pentru fiecare dintre cele două prime petite ale acţiunii sunt stabilite reguli imperative de competenţă.
De altfel, modul în care va fi soluţionată contestaţia împotriva dispoziţiei din 20 februarie 2006 emisă de Primăria R. va influenţa şi soluţia ce urmează a fi dată cu privire la contestaţia formulată împotriva deciziei (adresei) emisă de C.C.S.D., fapt pentru care în mod corect instanţa de fond a şi suspendat judecata în baza art. 244 C. proc. civ.
Eliberând adresa din 21 octombrie 2008, C.C.S.D. din cadrul A.N.R.P., act administrativ ce face obiectul contestaţiei în prezenta cauză, C.C.S.D. nu a făcut altceva decât să-şi îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege - acelea de a analiza dosarul de despăgubire sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului şi în raport de documentaţia existentă la dosar a constatat că modalitatea de preluare abuzivă a imobilului nu este susţinută de aceste probe, astfel că nefiind îndeplinite una din condiţiile cerute de Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii.
Aşa fiind, raportul dintre cele două petite ale acţiunii, nu poate fi privit în sensul reglementării din art. 17 C. proc. civ., (accesoriul urmează principalul), competenţa materială de soluţionare a fiecăruia dintre ele fiind reglementată de legi diferite, rezolvarea contestaţiei împotriva dispoziţiei Primarului, având prioritate faţă de contestaţie împotriva deciziei emisă de C.C.S.D.
Pentru toate aceste considerente, constatând că încheierea recurată, pronunţată la 22 ianuarie 2009 de către Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, este legală şi temeinică, recursul declarat de reclamantă se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii L.D. şi B.S. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5333/2009. Contencios. Refuz acordare... | ICCJ. Decizia nr. 5339/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
