ICCJ. Decizia nr. 5322/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5322/2009
Dosar nr. 3806/2/2008
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei
1.Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr-3559 din 17 decembrie 2008 a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O. SA, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. şi, pe cale de consecinţă, a anulat pct. 8 din decizia din 17 decembrie 2007 emisă de pârâtă, referitor la sumele de 5.866.657 RON T.V.A. deductibil, 471.288 RON majorări de întârziere şi 79.426 RON penalităţi de întârziere, precum şi, parţial, decizia de impunere din 22 februarie 2007 şi raportul de inspecţie fiscală din 20 februarie 2007, emise de A.N.A.F., pentru aceste sume.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că din analiza motivelor ce au stat la baza raportului de inspecţie fiscală privind deductibilitatea sumei de 5.966.566.822 RON vechi, reprezentând T.V.A. aferent cheltuielilor privind serviciile de urmărire a debitelor comerciale, rezultate în urma derulării contractelor de abonament şi a neîncasării contravalorii facturilor, în sensul că aceste servicii nu sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, a reieşit că actul contestat, ca şi actele subscvente, sunt parţial nelegale.
În acest sens s-a apreciat că autoritatea pârâtă s-a limitat să afirme că serviciile achiziţionate nu sunt destinate realizării unor operaţiuni taxabile, fără a aduce argumente, în condiţiile în care serviciile de urmărire a debitelor comerciale reprezintă prestări de servicii, conform art. 17 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, pentru care reclamanta a avut drept de a deduce T.V.A., potrivit art. 18 lit. a) din acelaşi act normativ, pentru perioada noiembrie 2000 – mai 2002.
S-a mai reţinut că pentru perioada iunie 2002 – 31 decembrie 2002 reclamanta a beneficiat de acest drept în temeiul art. 22 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 345/2003, iar pentru perioada ianuarie 2003 – 31 decembrie 2004, în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (3) lit. a) C. fisc., fiind lipsită de relevanţă în speţă împrejurarea că serviciile de recuperare nu se încadrează în categoria operaţiunilor de factoring.
2. Recursul declarat de pârâtă
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în termenul prevăzut de lege, de către pârâta A.N.A.F., care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii acţiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta- pârâtă a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în considerente regăsindu-se numai susţinerile părţilor şi constatările organelor fiscale, alături de o singură frază reţinută de instanţă:”autoritatea publică pârâtă s-a limitat să afirme că serviciile achiziţionate nu sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile şi a reprodus texte din actele normative incidente fără o motivare logică şi convingătoare a soluţiei adoptare”.
În ceea ce priveşte legalitatea actelor administrativ-fiscale, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea instanţei de fond a reţinut că societatea reclamantă beneficiază de dreptul de deducere, fără a avea în vedere textele de lege incidente în cauză, a căror interpretare corectă ar fi condus la soluţia contrară: art. 17 lit. a) şi art. 18 lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, art. 22 alin. (4) din Legea nr. 345/2002. art. 145 din Legea nr. 571/2003 şi art. 2 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 10/2007.
Voinţa legiuitorului a fost aceea de a conferi caracter deductibil numai taxei pe valoarea adăugată aferente unor bunuri şi servicii ce urmează să fie reflectate în cheltuielile de producţie, categorii în care serviciile achiziţionate de către reclamantă nu se încadrează.
De asemenea, recurenta-pârâtă a arătat că trebuia analizată natura contractelor încheiate de reclamantă, care au avut ca obiect urmărirea debitelor comerciale pe bază de comision în funcţie de valoarea creanţei recuperate, nefiind, aşadar, operaţiuni de factoring sau finanţare în sensul prevederilor art. 2 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 10/1997. Recuperarea sumelor aferente abonamentelor de telefonie nu reprezintă în sine un venit al societăţii care să constituie bază de impozitare pentru taxa pe valoarea adăugată.
În ceea ce priveşte obligaţiile fiscale accesorii, recurenta-pârâtă a arătat că acestea au fost calculate în mod corect, pornind de la premisa că societatea nu putea beneficia de deducerea T.V.A.
3.Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, SC O. SA a arătat că sentinţa atacată este legală şi temeinică, că instanţa şi-a motivat în fapt şi în drept soluţia, referindu-se la actele normative aplicabile, întinderea în timp a reglementărilor aplicabile şi analiza aspectelor esenţiale vizând încadrarea operaţiunilor în sfera T.V.A. şi că a reţinut în mod corect îndeplinirea tuturor cerinţelor impuse de lege pentru stabilirea caracterului deductibil al taxei pe valoarea adăugată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de autoritatea fiscală şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1.Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs
Intimata- reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., decizia din 27 decembrie 2007, prin care A.N.A.F. a soluţionat contestaţia formulată de SC O. SA împotriva deciziei de impunere din 22 februarie 2007, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală din 20 februarie 2007.
Acţiunea în contencios administrativ vizează sumele de 586.657 RON reprezentând T.V.A. considerată nedeductibilă de autoritatea fiscală, 471.288 RON reprezentând majorări de întârziere şi dobânzi şi 79.426 RON penalităţi de întârziere ce au format obiectul pct. 8 din considerentele deciziei.
În esenţă, autoritatea fiscală a reţinut că în perioada supusă verificării (noiembrie 2000 – decembrie 2005), societatea contestatoare a apelat la o urmărire a debitelor comerciale pe bază de comision în funcţie de valoarea creanţei recuperate, argumentul hotărâtor pentru stabilirea caracterului nedeductibil al taxei pe valoarea adăugată aferente serviciilor achiziţionate fiind acelea că acestea nu se încadrează în sfera operaţiunilor de factoring sau finanţare, aşa cum este definită în art. 2 alin. (2) lit. -b) din O.U.G.. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor în economie şi ulterior în art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, în vigoare de la data de 19 august 2002, motiv pentru care nu sunt scutite de T.V.A. în temeiul art. 6 lit. a) b) alin. (2) din O.U.G. nr. 17/2000. art. 9 alin. (2) lit. c) pct. 2 din Legea nr. 345/2002 şi art. 141 alin. (2) lit. c) pct. 3 C. fisc.
Problema de drept ce se impunea a fi lămurită pentru dezlegarea raportului de drept fiscal dedus judecăţii era, aceea de a se stabili dacă serviciile de recuperare a debitelor comerciale înregistrate în urma derulării contractelor de telefonie mobilă şi a neîncasării contravalorii facturilor aferente sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile care dau naştere dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente.
Prevederile legale aplicabile în perioada supusă verificării sunt:
- pentru intervalul noiembrie 2000 – mai 2002, art. 18 din O.U.G.nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, potrivit căreia";Contribuabilii înregistraţi ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor şi serviciilor achiziţionate, destinate realizării de:
a) operaţiuni supuse taxei conform art. 17.”
În legătură cu aceste prevederi Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, precizează:
„Bunurile şi serviciile achiziţionate pentru realizarea operaţiunilor prevăzute la art. 18 din O.U.G. cuprind materiile prime şi materialele, combustibilul şi energia, piesele de schimb, obiectele de inventar şi de natura mijloacelor fixe, precum şi alte bunuri şi servicii ce urmează să fie reflectate în cheltuielile de producţie, de investiţii sau, după caz, de circulaţie.”
- pentru intervalul iunie 2002 – decembrie 2003, art. 22 alin. (4) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, care prevede că: ”Persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugata aferente bunurilor şi serviciilor destinate realizării de:
a) operaţiuni taxabile;”
Art. 60 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, aprobate prin H.G. nr. 598/2002, precizează:
";(1) dreptul de deducere prevăzut la alin. (4) al art. 22 din lege se referă la achiziţiile de bunuri şi/sau de servicii destinate realizării operaţiunilor prevăzute la acelaşi alineat, inclusiv pentru realizarea de investiţii necesare efectuării de astfel de operaţiuni.";
- începând cu data de 1 ianuarie 2004, art. 145 C. fisc., conform căruia „orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:
a) operaţiuni taxabile”.
În condiţiile în care intimata-reclamantă are ca obiect principal de activitate telecomunicaţii, veniturile sale provenind cu precădere din contravaloarea serviciilor de telefonie furnizate către abonaţi, conform facturilor lunare emise în baza contractelor încheiate cu acestea, instanţa de fond a reţinut în mod corect că serviciile contractate în vederea urmăririi şi încasării debitelor comerciale rezultate în urma derulării contractelor de abonament şi neplăţii în termen a contravalorii acestora de către debitorii – abonaţi sunt destinate realizării de operaţiuni taxabile în sensul prevederilor legale menţionate mai sus. Ele nu pot fi privire ut singuli, scoase din context şi fără a se ţine seama de finalitatea lor, pentru că art. 6 C. proc. fisc. conferă autorităţilor fiscale dreptul de a aprecia, în limitele atribuţiilor ce le revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi de a adopta soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.
Soluţia primei instanţe reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor ce reglementează deductibilitatea T.V.A. aferente serviciilor achiziţionate şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, expuse într-o manieră clară şi logică, întrunind cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nicăieri în cuprinsul sentinţei nu s-a reţinut că prestaţiile de servicii supuse analizei ar avea natura juridică a unor operaţiuni de factoring, curtea de apel considerând în mod judicios că acest aspect nu are relevanţă în speţă, întrucât în raportul de inspecţie fiscală nu s-a pus problema că serviciile de recuperare a debitelor/creanţelor achiziţionate de intimata-reclamantă ar fi primit o astfel de încadrare greşită.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de modificare sau de casare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 pct. 7 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 3559 din 17 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5320/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5333/2009. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
