ICCJ. Decizia nr. 5333/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5333/2009
Dosar nr. 8564/2/2008
Şedinţa publică de la 25 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 8564/2/2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, reclamanta M.F. a chemat în judecată pe pârâta G.N.M. solicitând obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada 1 ianuarie 2004 – 1 februarie 2005, sume actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de funcţionar public în cadrul autorităţii pârâte şi a susţinut că potrivit art. 29 (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, pentru activitatea desfăşurată funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus şi din „suplimentul postului"; lit. c) şi „suplimentul corespunzător treptei de salarizare"; lit. d).
A mai arătat că, prin O.U.G. nr. 92/2004, s-a dispus suspendarea aplicării art. cu privire la aceste categorii de sporuri, pentru perioada 2004-2006.
Reclamanta a susţinut că suspendarea drepturilor privind aceste categorii de sporuri este neconstituţională şi nelegală în raport cu art. 38, art. 39 alin. (1) lit. d) şi art. 156 C. muncii precum şi art. 53 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, Legii nr. 188/1999, Legii nr. 53/2003, Constituţia României.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 2013 din 14 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
A constatat că actele normative privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici pentru perioada de referinţă şi anume O.U.G. nr. 92/2004 şi O.G. nr. 2/2006 nu precizează care este procentul celor două sporuri solicitate şi anume suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare.
A observat că de cele două drepturi în discuţie nu beneficiază toţi funcţionarii publici, acestea acordându-se de către autoritatea publică doar în anumite situaţii specifice, or reclamanta nu a dovedit că s-ar afla în vreuna din aceste împrejurări.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că în calitate de funcţionar public în cadrul G.N.M. este îndreptăţită la acordarea celor două sporuri potrivit art. 31 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici.
A considerat că cele două drepturi solicitate, drepturi de creanţă, sunt bunuri în sensul Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi nu pot fi încălcate.
A apreciat că suspendarea acestor drepturi în perioada 1 aprilie 2004 – 31 decembrie 2006 contravine art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.
Recurenta a opinat că stabilirea fiecărui supliment în cuantum de 25% este o creaţie a jurisprudenţei menită să asigure echilibrul între stat şi individ.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menţionând că nu există bază legală pentru calcularea şi acordarea celor două suplimente solicitate, instanţele judecătoreşti neavând competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept legal imposibil de a fi exercitat efectivă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: a) salariul de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005 şi prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006, au fost suspendate pentru perioada 2004 - 2006 dispoziţiile referitore la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Totodată, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind nomele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare, actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare";.
Înalta Curte observă că dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în secţiunea I din cap. 5 din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici, în vigoare pentru perioada în care recurenta solicită plată drepturilor, nu au fost prevăzute nici suplimentul postului, nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Aşa fiind, a încuviinţa susţinerile recurentei şi a obliga intimata pârâtă G.N.M. să acorde cele două suplimente pretinse pentru perioada menţionată în acţiune, ar însemna ca instanţa de judecată să stabilească cuantumul celor două sporuri, în lipsa unor reglementări şi criterii legale.
Numai că, un asemenea demers ar echivala cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în locul şi rolul ce revin fie puterii legislative, prin adoptarea legii de salarizare a funcţionarilor publici, fie puterii executive, prin emiterea normelor de organizare a executării actelor normative în litigiu.
În acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2008 arată că „instanţele judecătoreşti nu au. competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale' judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative";, astfel că nu au nici competenţa de a se substitui legiuitorului ori executivului în privinţa acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este posibil de exercitare efectivă.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurenţilor potrivit căreia s-ar fi încălcat dispoziţiile Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât sporurile pretinse reprezintă drepturi de creanţă şi constituie bunuri în sensul prevederilor în materie ale Convenţiei Europene evocate.
Este adevărat că în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a reţinut, ca valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar, în acelaşi timp, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat";. (C.E.D.O., decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez - Mălina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
În acelaşi mod, jurisprudenţa C.E.D.O. a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor";.
Nu se poate reţine că în dreptul intern ar exista o jurisprudenţă bine stabilită, astfel că Înalta Curte constată că din perspectiva legalităţii actelor normative în materie, cuantificarea celor două suplimente pretinse de recurentă nu este posibilă.
De altfel, în practica judiciară constantă a instanţei supreme s-a statuat că, în actualul cadru legislativ, acordarea drepturilor solicitate în favoarea funcţionarilor publici nu este posibilă pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate şi va menţine sentinţa civilă atacată, ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta M.F. împotriva sentinţei civile nr. 2013 din 14 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5322/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5337/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
