ICCJ. Decizia nr. 543/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 543/2009
Dosar nr. 2539/2/2007
Şedinţa publică din 3 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2048 din 10 septembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea principală introdusă de reclamanţii A.P.A., A.G.V., A.W.R. M.C., B.F.V., B.M.V.M., B.M.M., B.I.P.A., B.C.C., B.F.M.N., B.G.L., B.G.F., B.D.Ş.C., B.I.S., B.A.G.G., B.F.E., C.M.A., C.F.G., C.I.M., C.I.A.M., C.A.M., C.P.V., C.P.I., A.D.N.C., D.D.M., D.D.J. D.M.S., E.A.A.I., E.I.G.N., C.I.E., G.L.M.A., G.S.L.F., G.C.D.L., G.N.M., G.S.M.A., H.V.A.E., I.S.I., I.P.A.D., I.V.A.A., I.P.A.S., I.T.A.M., I.G.A., M.I.M.C., M.R.T., M.E.D.I., M.I.M., M.D.D.C., M.C.C., M.A.C., M.N.G., M.A.I.M., M.N.D.E., M.M.M.M., N.C.G., N.M.F., N.G.D.C., N.A., O.I.C., P.T.M., P.M.D.M.O., P.T.G.M., P.C.N., P.C.F., P.C.M., P.I.C., P.F.M., P.G.V., P.G.M., P.I.P., P.I.A.M., P.N.F., R.V.D., R.S.C.R., R.D.C.L.C., R.S.A., S.C.M.A., S.P.R., S.A.G., S.G.G., S.I.M.G., S.V.A., S.V.L.C., S.H.O.E., Ş.I.V., T.E.S., T.P.P., T.D.F., T.C.L., T.G.M.G., U.C.M., U.I.M., V.L.A.A.V., V.A.I.C., V.C.A., V.I.I.G., V.A.M., P.N.S. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de M.A.M. şi S.D. Iulia împotriva pârâţilor M.I.R.A. şi M.E.F.
Pe cale de consecinţă a fost obligat primul pârât să plătească reclamanţilor şi intervenientelor în interes propriu drepturile băneşti cuvenite cu titlu de primă de concedii pe perioada 2001 - 2006, în cuantum actualizat cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data plăţii efective a sumelor de bani.
De asemenea, a respins acţiunea principală şi cererea de intervenţie formulată împotriva M.E.F. ca efect al constatării că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă.
În sfârşit, instanţa de fond a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii M.I.R.A. ca neîntemeiată.
Curtea de apel a reţinut că dreptul reclamanţilor şi a celor două interveniente în interes propriu la plata primei de concediu îşi are temeiul în dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici şi că cuantumul primei de concediu este egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, urmând a fi impozitată separat.
Din punctul de vedere al tehnicii legislative, este vorba de o suspendare a aplicării unei norme juridice, respectiv a prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 care, coroborate cu dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 24/2000, conduc la concluzia că dreptul reclamanţilor şi intervenientelor este în fiinţă şi poate fi exercitat pe calea acţiunii în justiţie.
Referitor la M.E.F., instanţa a stabilit că nu are legitimare procesuală pasivă în litigiul de faţă, devreme ce această autoritate publică centrală nu este parte în raportul juridic dedus judecăţii şi nici nu-i incumbă obligaţia de plată a drepturilor salariale pretinse de funcţionarii publici reclamanţi şi intervenienţi.
În fine, s-a apreciat că cererea de chemare în garanţie a aceluiaşi minister nu poate fi admisă, deoarece pârâtul M.I.R.A. dispune de mijloace legale (dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi cele cuprinse în HG nr. 208/2005) pentru a cere M.E.F., ca gestionar al bugetului de stat, rectificarea acestuia, în sensul alocării fondurilor băneşti necesare primelor de concediu recunoscute funcţionarilor publici.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul M.I.R.A.
Recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este vădit nelegală, deoarece aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (2) al Legii nr. 188/1999 a fost suspendată prin acte normative succesive, în perioada 1 ianuarie 2001 – 31 decembrie 2006.
Prin urmare, stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de plată a sumelor de bani reprezentând prima de concediu s-a făcut cu încălcarea evidentă a unor prevederi imperative conţinute în legile bugetare anuale.
Pe de altă parte, faptul că raporturile dintre reclamanţi, intervenienţi şi M.E.F. nu sunt raporturi de drept al muncii nu poate să determine inadmisibilitatea cererii de chemare în garanţie pentru că, odată investită cu judecarea acţiunii principale, instanţa sesizată îşi prorogă competenţa şi în privinţa cererilor incidentale, conform art. 17 C. proc. civ.
În opinia recurentului, prin admiterea cererii de chemare în garanţie, instanţa de fond nu ar fi făcut decât să faciliteze executarea obligaţiei de plată evitându-se astfel, ca demersurile necesare pentru obţinerea sumelor de bani necesare, să rămână fără rezultat.
Recursul este fondat.
Reclamanţii şi intervenientele din litigiul de faţă au calitatea de funcţionari publici, ocupând în cadrul M.I.R.A. – direcţia generală de management resurse umane, funcţiile menţionate în adeverinţele anexate la filele nr. 142 – 239 ale dosarului.
Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată,ei sunt îndreptăţiţi la plata primei de concediu, al cărui cuantum este egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu şi se impozitează separat.
Cu toate acestea începând cu anul 2001 şi până în prezent funcţionarii publici nu au beneficiat de dreptul respectiv, deoarece prin dispoziţii cuprinse în alte acte normative (OUG nr. 33/2001 şi legile bugetare anuale care s-au succedat), s-a prevăzut suspendarea plăţii primei de concediu.
Dar, aşa cum corect s-a reţinut în sentinţă, măsura suspendării plăţii primei de concediu, prevăzută de legea organică mai sus menţionată, nu conduce la stingerea dreptului, ci are ca efect imposibilitatea realizării lui efective în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului.
Suspendarea dreptului nu poate constitui o măsură cu caracter permanent pentru că în acest caz s-ar ajunge la înlăturarea dreptului însuşi, situaţie inadmisibilă şi incompatibilă cu exigenţele unui stat de drept.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin care s-a stabilit dreptul funcţionarilor publici la acordarea primei de concediu, au existat pe întreaga perioadă cuprinsă între anul 2001 şi anul 2006, iar actele normative de suspendare nu pot înlătura sau pune în discuţie existenţa a însuşi dreptului, ci doar amânarea realizării lui.
Admiţând aşadar, în parte acţiunea principală şi cererea de intervenţie, cu consecinţa obligării pârâtului M.I.R.A. la plata primelor de vacanţă cuvenite reclamanţilor şi intervenienţilor nominalizaţi în dispozitivul hotărârii, pe perioada 2001-2006, în cuantumul actualizat cu indicele de inflaţie de la data plăţii, curtea de apel a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică.
O concluzie similară se impune în privinţa măsurilor luate de instanţă faţă de M.E.F.
Cum deja s-a arătat, reclamanţii (mai puţin P.I.L.F.), îndeplinesc diferite funcţii publice într-o structură organizatorică şi funcţională a M.I.R.A.
M.E.F. nu este parte în raporturile de serviciu care s-au născut între funcţionarii publici şi pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, neavând deci, calitate procesuală pasivă şi neputând fi ţinut la plata sumelor de bani solicitate cu titlu de primă de concediu .
Pentru aceleaşi considerente şi având în vedere calitatea de ordonator de credite al M.I.R.A. care dispune de mijloace legale pentru a obţine alocarea resurselor financiare bugetare necesare pentru plata drepturilor băneşti datorate funcţionarilor publici, fără temei se susţine în recurs că cererea de chemare în garanţie a M.E.F. trebuia admisă.
Ţinând seama de considerentele expuse în cele ce preced şi de inexistenţa în cauză a unor motive de casare, de ordine publică care potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ. pot fi invocate din oficiu, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.I.R.A. împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 10 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 503/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 545/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
