ICCJ. Decizia nr. 503/2009. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 503/2009
Dosar nr. 1065/54/2008
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 164 a Curţii de Apel Craiova a fost respinsă acţiunea reclamantului T.V. în contradictoriu cu Parlamentul României – Camera Senatului privind obligaţia de soluţionare a cererii sale, precizată ulterior în sensul că se contestă răspunsul primit la cererea sa.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în cauză nu este vorba de un act administrativ în sensul dispoziţiilor legale, întrucât adresa emisă de Parlamentul României – Camera Senatului, cuprinde o comunicare pentru reclamant ce conţine o informaţie necesară acestuia în vederea soluţionării aspectelor sesizate.
Instanţa a reţinut că adresa respectivă nu are natura juridică a unui act administrativ întrucât nu dă naştere, nu modifică sau stinge un raport juridic, ci cuprinde doar comunicarea către reclamant a faptului că actul normativ cu privire la care a solicitat lămuriri este în vigoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.V., solicitând desfiinţarea ei şi, pe fond, pronunţarea unei decizii prin care să se admită acţiunea sa aşa cum a fost formulată şi să fie obligat Parlamentul României - Senat să răspundă la cele 3 puncte ale cererii sale.
În motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu şi-a îndeplinit rolul activ în soluţionarea cauzei de faţă, nu s-a pronunţat asupra obiectului acţiunii, neindicând de altfel acest obiect – „obligaţie de a face" – şi nici materialul probator existent la dosar, tratând astfel acţiunea cu superficialitate.
S-a apreciat, totodată, că este eronată concluzia instanţei în sensul că adresa în discuţie nu este un act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, fără a se stabili unde se încadrează răspunsul dat.
În opinia recurentului, într-o atare ipoteză, stabilind că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa avea obligaţia să se abţină şi să îndrume acţiunea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – instanţă care are competenţa să judece o acţiune cu obiectul „obligaţie de a face".
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curtea constatat că recursul nu este fondat.
Reclamantul este obligat să determine, prin cererea de chemare în judecată, obiectul acţiunii în cadrul căruia urmează să se soluţioneze procesul, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil instanţa fiind obligată să respecte aceste limite ale investirii sale.
În considerarea dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., care consacră şi principiul rolului activ al judecătorului, coroborate cu cele ale art. 84 C. proc. civ., instanţa este obligată însă să dea acţiunii calificarea juridică exactă, în funcţie de scopul urmărit, ea nefiind ţinută de denumirea pe care partea a dat-o cererii.
În speţă, sesizând iniţial Tribunalul Dolj, reclamantul a chemat în judecată Parlamentul României - Camera Senatului, solicitând a se dispune „soluţionarea cererii înregistrată sub nr. 7424 din 5 martie 2008 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Registratura Generală".
Prin respectiva cerere, restituită reclamantului pentru a se adresa instanţei competentă material, cu recomandarea de a se consulta şi un avocat, anexată acţiunii, reclamantul a solicitat obligarea Senatului României să-i comunice în scris anumite aspecte legate de aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, respectiv dacă acesta retroactivează pentru fapte săvârşite anterior, dacă este aplicabil unor acţiuni având ca obiect o „reparaţie morală şi materială" şi dacă în art. 1837 - 1911 C. civ. se tratează faptele săvârşite înainte de apariţia acestui decret.
După formularea întâmpinării de către pârât, prin care s-a susţinut că solicitarea reclamantului ara caracterul unor consultaţii juridice, la termenul din 21 mai 2008 reclamantul a precizat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, contestând răspunsul primit de la pârât.
În raport cu această precizare, dând o corectă calificare juridică acţiunii, instanţa iniţial sesizată a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, în considerarea dispoziţiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ., coroborate cu art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Pronunţându-se în limitele acestei învestiri, asupra acţiunii având calificarea juridică corect determinată, instanţa de fond a examinat admisibilitatea acesteia din perspectiva îndeplinirii condiţiilor specifice de exercitare rezultate din dispoziţiile art. 1 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Între condiţiile de exercitare a acţiunii directe în contencios administrativ se numără şi acelea ca actul atacat să fie un act administrativ, tipic sau asimilat, astfel cum este el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 şi, respectiv, ca acest act să vatăme un drept subiectiv sau un interes legitim privat ori public.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c), teza I din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Acelaşi text de lege asimilează, prin alineatul (2), actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Reglementând obiectul acţiunii în contencios administrativ, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevede că, sesizând instanţa competentă, persoana vătămată, poate solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, potrivit tezei a II-a a acestui text, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel ce se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Rezultă din aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează soluţiile pe care le poate da instanţa, că judecătorul de contencios administrativ este obligat să stabilească dacă acţiunea priveşte un act administrativ, tipic sau asimilat în sensul respectivei legi, un act preparator al unui act administrativ, care poate fi atacat numai odată cu acesta, sau simple adrese, notificări, puncte de vedere, etc., exceptate controlului judecătoresc în această procedură.
În speţă, actul contestat, respectiv adresa din 28 decembrie 2007 prin care s-a comunicat reclamantului că Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă este în vigoare, nu este un act administrativ în sensul dispoziţiilor legale anterior arătate, cum corect a reţinut şi instanţa de fond, astfel că nu poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Faţă de cele expuse, constatând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a tuturor dispoziţiilor legale incidente în cauză, neexistând nici un motiv care să impună casarea sau modificarea acesteia, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.V. împotriva sentinţei civile nr. 164 din 24 iunie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 497/2009. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 543/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
