ICCJ. Decizia nr. 5561/2009. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5561/2009
Dosar nr. 8887/30/2008
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta Parohia Romano-Catolică Timişoara a chemat în judecată pe pârâta Comisia specială de retrocedare a bunurilor care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâtă, scoaterea imobilelor situate în Timişoara din domeniul public şi stabilirea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta susţine, în esenţă, următoarele:
Cererea reclamantei de retrocedare în natură a imobilelor respective, formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 a fost respinsă prin decizia atacată, cu motivarea că imobilele în litigiu se află în domeniul public al Statului Român, fiind ocupate parţial de o piaţă agroalimentară concesionată către SC P. SA Timişoara şi parţial de garaje aflate în proprietatea unor persoane fizice, astfel că restituirea în natură a terenurilor nu este posibilă, întrucât sunt ocupate de construcţii noi, edificate ulterior preluării abuzive de către Statul Român.
Pe cale de consecinţă, pârâta a propus acordarea de despăgubiri, situaţie cu care nu reclamanta nu este de acord, având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, potrivit cărora „în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi (…) şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile”.
Reclamanta a mai susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile citate, întrucât atât piaţa agroalimentară, cât şi garajele reprezintă construcţii uşoare şi demontabile, nefiind vorba de clădiri, case de locuit, blocuri, utilităţi publice etc., iar dreptul său de proprietate nu poate fi îngrădit pe motivul existenţei unor construcţii noi de această natură, în caz contrar fiind vorba de o ingerinţă în dreptul său de proprietate.
În drept, reclamanta a invocat şi prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinare, pârâta susţine, în esenţă, că este legală decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în favoarea reclamantei, având în vedere situaţia juridică a imobilelor, precizată în adresa din 29 octombrie 2007 a Primăriei Municipiului Timişoara, conform căreia terenul solicitat la retrocedare există în prezent şi este ocupat de piaţa agroalimentară concesionată, conform prevederilor H.G. nr. 38/1998, în favoarea SC P. SA Timişoara şi o baterie de garaje aflate în proprietate privată conform menţiunilor din cartea funciară, astfel că la emiterea deciziei, în mod corect, au fost avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1), (3), (4) teza I şi alin. (6), ale art. 3 alin. (6), ale art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, şi ale pct. 7 din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, referitoare la noţiunea de „amenajări de utilitate publică”.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei referitoare la scoaterea imobilelor din domeniul public şi stabilirea dreptului de proprietate asupra acestora în favoarea sa, pârâta susţine că nu are calitate procesuală pasivă şi că, în reglementarea O.U.G. nr. 94/2000, apartenenţa bunului la domeniul public nu constituie un impediment pentru restituirea în natură a respectivului imobil.
Prin sentinţa civilă nr. 164 din 12 ianuarie 2009, Tribunalul Timiş a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în considerarea prevederilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 28 mai 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă;
- a anulat decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a bunurilor care au aparţinut cultelor religioase din România;
- a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie cu privire la cererea formulată de reclamantă de retrocedare a imobilului;
- a dispus ca pârâta să efectueze sau să solicite efectuarea, în vederea emiterii deciziei, a tuturor actelor şi operaţiunilor necesare identificării şi delimitării suprafeţei de teren pe care sunt amplasate garaje de suprafaţa de teren pe care este amplasată piaţa agroalimentară, urmând a dispune restituirea în natură a suprafeţei de teren aferentă garajelor;
- a respins cererea reclamantei privind trecerea imobilului în litigiu din domeniul public în domeniul privat al municipiului Timişoara.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanta a fost proprietara imobilului situat în municipiul Timişoara, care a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 927/1966.
La data de 12 februarie 2003, reclamanta a formulat o cerere de retrocedare a imobilului, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000.
Instanţa a reţinut că este necontestat de către părţi faptul că, la data formulării cererii de retrocedare, imobilul respectiv se afla în domeniul public al statului, fiind ocupat parţial de o piaţă agroalimentară şi de mai multe garaje aflate în proprietatea unor terţe persoane.
Prin decizia nr. 1884 din 03 octombrie 2008 emisă de pârâtă şi care formează obiectul prezentei cauze, a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului şi s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la obţinerea de despăgubiri în echivalent bănesc.
Curtea de apel a mai reţinut că este necontestat de către părţi caracterul abuziv al preluării imobilului în litigiu de către Statul Român.
Mai reţine instanţa că cererea reclamantei de retrocedare în natură a fost respinsă, în considerarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, pentru motivul că terenul respectiv este ocupat parţial de o piaţă agroalimentară şi de mai multe garaje aflate în proprietatea unor terţe persoane.
În raport cu prevederile art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, conform cărora „în cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere” şi „se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile” şi ale pct. 8 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, conform cărora „se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcţii uşoare sau demontabile (garaje, etc.)”, Curtea de apel a reţinut că terenurile ocupate de garaje se impun a fi restituite în natură, astfel că, sub acest aspect, este nelegală soluţia pârâtei de respingere a cererii de retrocedare.
Cu privire la suprafaţa de teren ocupată de piaţa agroalimentară, Curtea de apel a reţinut că aceasta este afectată unei utilităţi publice, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 şi ale anexei la Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi cu cele ale art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, nu poate fi restituită în natură urmând a se stabili măsuri reparatorii în echivalent.
Cu privire la cererea privind trecerea imobilului în litigiu din domeniul public în domeniul privat al municipiului Timişoara, Curtea de apel a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, scoaterea imobilului din domeniul public este ulterioară emiterii deciziei de admitere a cererii de restituire în natură, iar această măsură nu este de competenţa Comisiei speciale de retrocedare, ci de competenţa autorităţilor indicate de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În concluzie, Curtea de apel a reţinut că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent numai pentru suprafaţa de teren ocupată de piaţa agroalimentară, în timp ce, pentru suprafaţa de teren ocupată de garaje, are dreptul la restituirea în natură, motiv pentru care, în temeiul art. 18 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se impune delimitarea suprafeţei de teren ocupată de piaţa agroalimentară de suprafaţa de teren ocupată de garaje, motiv pentru care pârâta va fi obligată să efectueze sau să solicite efectuarea, în vederea emiterii deciziei, a tuturor actelor şi operaţiunilor necesare identificării şi delimitării celor două suprafeţe de teren.
3. Recursul pârâtei
Împotriva sentinţei civile nr. 182 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că terenul pe care au fost edificate garajele din beton este ocupat de construcţii noi, provizorii, iar nu uşoare şi demontabile, împrejurare pentru care se impune modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
4. Apărările intimatei-reclamante
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Parohia Romano-Catolică Timişoara a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că este îndreptăţită la restituirea în natură a terenului pe care sunt amplasate construcţii uşoare, în baza art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 8 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, dispozitivul sentinţei înlăturând orice arbitrariu.
În susţinerea apărărilor sale, intimata-reclamantă a depus la dosar, în copie, un plan de situaţie a imobilului, încheierea nr. 1486/930 a Judecătoriei urbane Timişoara, deciziunea nr. 4163/931 a aceleiaşi instanţe şi „extractele funduare” din anul 1930.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în calea de atac şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs
Decizia administrativă prin care autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare în natură a imobilelor (terenuri) situate în municipiul Timişoara şi a constatat calitatea Parohiei Româno-Catolice din Timişoara de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost motivată în fapt pe împrejurarea că terenurile se află în domeniul public al Statului Român, fiind ocupate parţial de o piaţă agroalimentară şi parţial de garaje aflate în proprietatea unor persoane fizice.
În drept, decizia a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1), (4) şi (6) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 1 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa de fond a reţinut însă corect că în speţă erau incidente prevederile art. 1 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 194/2000, potrivit cărora terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile se restituie în natură.
Interpretarea pe care recurenta-pârâtă a dat-o acestei prevederi legale, în sensul că garajele nu ar intra în categoria construcţiilor uşoare şi demontabile, ci sunt „construcţii noi provizorii” este infirmată de dispoziţiile exprese ale pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările ulterioare, norme emise în vederea organizării executării art. 1 din ordonanţă, potrivit cărora „se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcţii uşoare sau demontabile (garaje, chioşcuri şi altele asemenea), chiar dacă amplasarea acestora a fost autorizată (construcţiile care au acest regim se amplasau potrivit legii, numai pe perioadă determinată – autorizaţia era temporară)”.
2. Soluţia pronunţată în recurs
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de casare ori de modificare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 3041 C. proc. civ.
Reţinând culpa procesuală a recurentei-pârâte, Înalta Curte o va obliga să-i plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., dar va face aplicarea alin. (3) al aceluiaşi articol şi va reduce cuantumul onorariului de avocat la care va fi obligată partea căzută în pretenţii până la o sumă considerată rezonabilă în raport cu volumul şi complexitatea activităţii de asistenţă juridică prestate în litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 182 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5557/2009. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5563/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
