ICCJ. Decizia nr. 5702/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5702/2009
Dosar nr. 480/33/2009
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta R.I. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea hotărârii nr. 5556 din 12 decembrie 2008 emisă de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii Sălaj, cu consecinţa recunoaşterii în favoarea acesteia a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, întrucât are calitatea de refugiat.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că hotărârea pârâtei este nelegală şi netemeinică şi ca atare se impune anularea acesteia, întrucât în perioada septembrie 1940-martie 1945, împreună cu familia, a fost refugiată din localitatea de domiciliu.
Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 271 din 05 iunie 2009, a admis acţiunea formulată de reclamantă, dispunând anularea hotărârii nr. 5556 din 12 decembrie 2008 emisă de pârâtă şi obligând-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de refugiat în perioada septembrie 1940-06 martie 1945 şi să-i acorde drepturile băneşti prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 01 august 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că proba testimonială administrată în cauză este concludentă, martorii arătând instanţei detalii ale refugiului reclamantei şi mamei sale, relatând fapte pe care le-au cunoscut direct şi în care au fost implicaţi personal.
Împotriva acestei sentinţe, considerată nelegală şi netemeinică, a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Sălaj.
Recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în cauză, dovada nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată ori în speţă valoarea obiectului este calitatea „de refugiat” care dă dreptul la o indemnizaţie lunară de până la 500 RON pe lângă celelalte drepturi.
Recurenta a mai susţinut că reclamanta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât schimbarea domiciliului acesteia a avut loc dintr-o localitate care se afla sub autoritatea statului român într-o altă localitate care deasemenea, era sub aceeaşi autoritate or, statul român nu ar fi putut să-şi persecute proprii cetăţeni indiferent de etnia acestora.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 06 septembrie 1940 până la 06 martie 1945, din motive etnice, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus-menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din conţinutul textului de lege menţionat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii în perioada precizată, fără a se face distincţie între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate şi cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice.
Potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
Este adevărat că, potrivit art. 1191 C. civ., dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 RON, nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată, însă în cauză ceea ce urmează a se dovedi este un fapt juridic (refugiu) şi nu un act juridic, aşa încât dovada poate fi făcută şi cu martori, cum dealtfel corect a procedat instanţa de fond.
Astfel, din analiza declaraţiilor martorilor G.I. şi N.D. date în faţa instanţei rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanta împreună cu familia, s-a refugiat din localitatea de domiciliu, refugiul fiind determinat de teama persecuţiilor etnice ce s-au exercitat asupra lor, ca urmare a cedării Ardealului de Nord autorităţilor ungare.
Martorii au arătat instanţei detalii ale refugiului reclamantei relatând fapte pe care le-au cunoscut personal şi în care au fost şi ei implicaţi aşa încât pe bună dreptate instanţa de fond a reţinut că declaraţiile acestora sunt pertinente şi confirmă susţinerile reclamantei, dispunând anularea hotărârii emise de pârâtă şi recunoaşterea calităţii de persoană refugiată a reclamantei.
În ceea ce priveşte critica recurentei, potrivit căreia schimbarea domiciliului familiei reclamantei nu poate fi considerată „refugiu” din motive etnice, deoarece localitatea părăsită nu se afla sub administraţia altui stat, se va reţine, de asemenea, că este neîntemeiată.
Aceasta, întrucât din conţinutul textului art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuţii exercitate de regimurile instaurate în România în perioada precizată, sub forma refugiului, a expulzării sau strămutării în altă localitate, fără a se face nicio distincţie după cum refugiul, expulzarea sau strămutarea s-au făcut pe teritoriul de atunci al României sau în afara acestuia, şi fără a se face vreo caracterizare a localităţii părăsite de cei persecutaţi, esenţial fiind actul persecuţiei. Or, potrivit unui principiu de drept, unde legea nu distinge, nici noi nu o putem face.
Acest aspect a fost, de altfel, lămurit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care, prin decizia nr. 41 din 7 mai 2007, pronunţându-se asupra recursului în interesul legii, a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, că „Cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat”.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se, ca fiind temeinică şi legală, sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 271 din 05 iunie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5701/2009. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5704/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
