ICCJ. Decizia nr. 5712/2009. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5712/2009
Dosar nr. 548/54/2009
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul F.I. a chemat în judecată Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligate să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferentă imobilului preluat abuziv, ce a fost situat în comuna Mârşani, judeţul Dolj.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în calitate de unic moştenitor al tatălui său, a formulat notificare, solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv.
Prin dispoziţia nr. 1896 din 07 decembrie 2005, emisă de către Primarul Comunei Mârşani, reclamantului i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent.
Ulterior, urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dosarul conţinând documentaţia a fost înaintat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în vederea validării şi emiterii deciziei privind acordarea despăgubirilor, primind nr. 14592/2006.
Neprimind niciun răspuns în decursul a trei ani, reclamantul a notificat din nou pârâta la data de 15 ianuarie 2009, la care, aceasta i-a răspuns cu adresa din 05 februarie 2009, că urmează să aplice procedura stabilită de Titlul VII din Legea nr. 257/2005.
Întrucât dosarul nici măcar nu a fost repartizat spre analiză, reclamantul a apreciat că după expirarea unei perioade de 3 ani de la data înregistrării lui, nesoluţionarea acestuia se circumscrie încălcării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 104 din 20 martie 2009, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, obligând pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamantului decizie reprezentând titlu de despăgubire aferent imobilului preluat abuziv.
Totodată, a respins acţiunea faţă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind formulată faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa reţinut că prin comportamentul pârâtei s-a încălcat atât art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, deoarece procedurile administrative coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil or, depăşirea unui termen de 7 ani de la formularea cererii de acordare a măsurilor reparatorii constituie o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce o priveşte pe Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, s-a reţinut că aceasta nu are legitimare procesuală pasivă, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligaţia legală de emitere a deciziei revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a obligat-o la un fapt imposibil de executat, deoarece dosarul de despăgubire nu era complet, în sensul că nu cuprindea acele înscrisuri care sunt indispensabile evaluării imobilului.
A mai susţinut şi faptul că judecătorii fondului nu au manifestat rol activ în soluţionarea cauzei, întrucât nu au solicitat reclamantului să depună acele înscrisuri, având în vedere că adresele din 12 martie 2009 şi din 01 iunie 2009, au fost trimise spre ştiinţă şi reclamantului.
Analizând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile recurentei, prin prisma dispoziţiilor art. 304, 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, având în vedere considerentele în continuare arătate.
Este indiscutabil faptul că procedurile administrative stabilite prin Legea nr. 247/2005, pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv şi care nu pot fi restituite în natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai mult etape distincte în care, pe lângă recurentă, mai sunt antrenate şi alte entităţi (organele învestite cu soluţionarea notificărilor evaluatorii), astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi soluţionate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă a procedurii administrative nu poate conduce însă la ideea că autoritatea publică este abilitată să determine ea însăşi acest interval de timp, fiind necesar ca deciziile reprezentând titlurile de despăgubire să fie emise într-un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a pronunţat în mod constant, în materie, instanţa supremă.
Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative preliminare, cât şi la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligaţia de a organiza funcţionarea puterilor sale în aşa fel încât să răspundă acestei cerinţe, pentru ca persoana îndreptăţită să poată beneficia efectiv de protecţia asigurată prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În speţă, instanţa de fond corect a reţinut că depăşirea unui termen de 7 ani de la data formulării cererii de acordare a măsurilor reparatorii nu poate constitui un termen rezonabil de desfăşurare a procedurilor administrative şi judiciare ci o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faptul că reclamantul nu avea completat Dosarul nr. 14592/CC şi că intimata Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor i-a pus în vedere să-l completeze, prin adresa din 12 martie 2009, nu este de natură a exonera recurenta de răspundere, atâta vreme cât această adresă este ulterioară introducerii acţiunii (26 februarie 2009).
Cât priveşte acţiunea formulată de reclamant împotriva Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, urmează a se observa că aceasta a fost îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, aşa cum de altfel, corect, a reţinut şi instanţa de fond.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor care are, în principal, următoarele atribuţii:
a) dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubiri;
b) ia alte măsuri legale, necesare acestei legi.
Nu poate fi reţinut faptul că, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 361/2005 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor asigură organizarea şi funcţionarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, îi conferă acesteia legitimare procesuală pasivă.
Examinând şi din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa niciunui motiv de casare, recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 104 din 20 martie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5711/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5713/2009. Contencios. Anulare act... → |
|---|
