ICCJ. Decizia nr. 5718/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5718/2009
Dosar nr. 457/59/2009
Şedinţa publică de la 10 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 457/59 din 22 aprilie 2009, reclamantul T.I.A. în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Arad a formulat contestaţie împotriva hotărârii nr. 75 din data de 12 ianuarie 2009 a Casei Judeţene de Pensii Arad, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea în totalitate a hotărârii mai sus menţionate şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată această instituţie să emită un act care să constate calitatea sa de persoană beneficiară a prevederilor O.G. nr. 105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, în mod greşit pârâta a reţinut că nu a făcut dovada cu înscrisuri oficiale a situaţiei invocate în acţiune, astfel cum condiţionează dispoziţiile art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 127/2002.
Reclamantul învederează faptul că împreună cu familia sa (T.I.L. şi T.M. - părinţi, precum şi T.(C.)Z., T.G., T.I.L., T.I.O. şi T.S. - fraţi) au fost siliţi să plece din satul Sînleani, fiind persecutaţi pe motive etnice şi deportaţi în Bruznic şi Zăbalţ (ambele localităţi în judeţul Arad). După terminarea războiului s-au întors acasă în satul Sînleani, sperând să-şi reia viaţa în localitatea din care au plecat ca urmare a persecuţiei etnice, însă casa a fost devastată total, lucrurile gospodăreşti, alimentele şi îmbrăcămintea le-au fost furate.
Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 213 din 22 iunie 2009 a admis acţiunea formulată de reclamant, dispunând anularea hotărârii nr. 75 din 12 ianuarie 2009 a comisiei instituită în baza Legii nr. 323/2004 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Arad.
Totodată, a obligat comisia instituită în baza Legii nr. 323/2004 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Arad să emită hotărârea de recunoaştere a calităţii reclamantului de refugiat şi de acordare a drepturilor prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 105/1999, cu începere de la 01 ianuarie 2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că dată fiind situaţia specială creată în urma Dictatului de la Viena, care a determinat strămutarea unui număr mare de persoane din Transilvania de Nord în România, într-o perioadă de circa 15 zile, se consideră justificată absenţa unor evidenţe oficiale complete a persoanelor strămutate. Legiuitorul a luat în considerare această situaţie excepţională şi a acordat posibilitatea legală acestor persoane să facă dovada situaţiilor respective prin audierea unor martori, astfel că ignorarea acestor depoziţii de către pârâtă aduc atingere dispoziţiilor legale care reglementează admisibilitatea acestor mijloace de probă în dovedirea situaţiilor prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 105/1999.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Arad.
Recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a dispus recunoaşterea calităţii de refugiat a reclamantului, fără a face însă o încadrare juridică corectă şi concretă a situaţiei pretinse de reclamant.
A mai susţinut şi faptul că, contrar constatărilor instanţei de fond, comisia care funcţionează în cadrul Casei Judeţene de Pensii Arad nu a refuzat să „accepte dovada strămutării reclamantului prin declaraţiile martorilor însă în speţă declaraţiile martorelor G.E. şi G.R.T. erau sumare, martorele nu se aflau în aceeaşi situaţie, de persoane refugiate, şi nu cunoşteau nici motivul plecării familiei reclamantului din localitatea de domiciliu şi nici localitatea în care s-au stabilit ulterior.
Examinând sentinţa în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul de faţă pentru următoarele considerente:
În conformitate cu art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 06 septembrie 1940 la 06 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, potrivit art. 61 din O.G. nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, declaraţiile autentificate ale martorelor G.E. şi V.A.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabileşte că – înainte ca martorul să declare ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei – un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. Aceste reguli prevăzute de C. proc. civ. trebuie considerat că se aplică tuturor declaraţiilor de martori – indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speţa de faţă – întrucât nerespectarea lor face imposibilă operaţiunea de apreciere a mărturiilor.
Din analiza declaraţiilor martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că niciunul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepţia identităţii şi vârstei martorilor (aceasta rezultând doar în mod implicit, din codul numeric personal), nu au fost lămurite în prealabil.
Declaraţiile martorilor, singurele probe pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă, aşadar, cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă.
Or, pentru a ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori – potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. – a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamant, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, în aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa va proceda la audierea nemijlocită a martorilor, cu privire la împrejurările concrete în care reclamantul susţine că s-a refugiat. De asemenea, va trebui dovedit şi faptul că teritoriul de pe care s-a refugiat reclamantul se afla sub jurisdicţie maghiară.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Arad împotriva sentinţei civile nr. 213 din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5717/2009. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5719/2009. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
