ICCJ. Decizia nr. 633/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 633/2009
Dosar nr. 515/46/2008
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta F.S.M. a solicitat anularea Hotărârii nr. 716 din 5 iunie 2008 emisă de pârâta C.J.P. Vâlcea şi obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
A arătat că tatăl reclamantei, B.I.S. a fost dislocat din judeţele cedate statului bulgar, prin Tratatul de la Craiova din septembrie 1940 şi expulzat din satul Cireci, comuna Uzurcheoi, judeţul Durostor, în comuna Hasan Faca, ulterior fiind forţat să plece în România, stabilindu-se în comuna Topraisar.
A adăugat că după ce tatăl său a plecat pe front, mama reclamantei s-a mutat în satul Măgura, comuna Mihăileşti, judeţul Vâlcea, unde la data de 4 august 1939 a născut-o pe reclamantă.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii în principal prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, ca neîntemeiată.
A învederat că prin Decizia nr. 68/F-C din 26 septembrie 2005 Curtea de Apel Piteşti a respins acţiunea reclamantei îndreptată împotriva aceleiaşi pârâte şi având ca obiect aceleaşi drepturi, fiind astfel întrunite condiţiile prevăzute de art. 163 C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că ar fi suferit persecuţii de natură etnică împreună cu familia sa, părăsirea teritoriului bulgar fiind anterioară datei de 6 septembrie 1940.
Prin sentinţa civilă nr. 117/F-C din 3 septembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantei, reţinând în esenţă următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, prima instanţă a observat că în cauză nu sunt întrunite cumulativ cele trei elemente prevăzute de art. 163 C. proc. civ., lipsind identitatea de obiect, în sensul că în prezenta cauză acţiunea a vizat o altă hotărâre a pârâtei.
Cu privire la fondul litigiului, prima instanţă a apreciat că reclamanta nu a suferit persecuţii pe motive etnice, tatăl său fiind colonist în fostul judeţ Durostor din Bulgaria, iar în anul 1939 s-a stabilit, la cererea sa, în România, unde s-a născut reclamanta la data de 4 august 1939.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, în cuprinsul căruia a prezentat localităţile prin care a trecut tatăl său până să se stabilească în România, în anul 1939.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentinţa civilă atacată este legală şi temeinică, întrucât în mod corect prima instanţă a reţinut că recurenta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 189/2000 pentru a beneficia de drepturile conferite de acest act normativ.
Examinând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva motivelor de recurs invocate de recurentă şi din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arătat în cele ce succed.
Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 beneficiază de prevederile legale persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Înalta Curte reţine că în cauză tatăl reclamantei a fost colonist în fostul judeţ Durostor din Bulgaria şi la cererea sa, în anul 1939 s-a stabilit în România, unde la data de 4 august 1939 s-a născut recurenta.
În mod corect, prima instanţă a observat că familia reclamantei nu a făcut obiectul schimbului de populaţie din septembrie 1940 şi că nu a suferit persecuţii pe motive etnice.
Prin urmare, faţă de împrejurarea că recurenta reclamantă nu s-a născut în intervalul de timp avut în vedere de Legea nr. 189/2000 şi că aceasta nu a suferit persecuţii de natură etnică întrucât la data instaurării regimurilor de persecuţie se afla deja împreună cu familia sa pe teritoriul românesc, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat.
Examinând, din oficiu, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă, Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat că în cauză nu sunt întrunite cele trei elemente prevăzute de art. 163 C. proc. civ. pentru a se admite această excepţie.
Astfel, acţiunea anterioară a reclamantei intentată împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Vâlcea, soluţionată prin Decizia nr. 68/F-C din 26 septembrie 2005 de către Curtea de Apel Piteşti – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a vizat anularea hotărârii nr. 666 din 15 iunie 2005 emisă de pârâtă. Or, în litigiul care formează obiectul prezentei cauze, acţiunea este îndreptată împotriva altei hotărâri şi anume Hotărârea nr. 716 din 5 iunie 2008 a aceleiaşi pârâte.
Aşadar, neexistând motive temeinice de admitere a recursului reclamantei, acesta va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., şi va fi menţinută hotărârea atacată, ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta F.S.M. împotriva sentinţei civile nr. 117/F-C din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 572/2009. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 641/2009. Contencios. Refuz acordare drepturi.... → |
|---|
