ICCJ. Decizia nr. 647/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 647/2009
Dosar nr. 635/35/2008
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 194/CA din 7 noiembrie 2008 a respins excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 766/1956 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Oradea şi a Ordinului Prefectului nr. 196/1999, invocate de reclamantul S.V. în contradictoriu cu pârâţii Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, Primarul Municipiului Oradea, Prefectul Judeţului Bihor şi C.I.
În motivare, cu privire la Decizia nr. 766/1956, s-a reţinut că este un act normativ care a fost emis cu respectarea Decretului nr. 493/1954, dar şi a Decretului nr. 92/1950, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955.
Împrejurarea că ulterior, prin Decizia nr. 1221/A/2000 s-a constatat că imobilul a fost greşit naţionalizat, este nerelevantă, câtă vreme legalitatea unui act administrativ se apreciază prin raportare la actele normative în vigoare la data emiterii lui.
Referitor la Ordinul Prefectului nr. 196/1999, Curtea de apel a reţinut că legalitatea acestuia a fost cercetată în Dosarul nr. 8245/2001, în care s-a pronunţat sentinţa nr. 3305/2002 a Judecătoriei Oradea. De astfel, a conchis prima instanţă, acest act administrativ a fost emis cu respectarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul S.V., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul reia, în esenţă, argumentele dezvoltate în faţa Curţii de apel în susţinerea excepţiei de nelegalitate, arătând că:
Legalitatea Deciziunii nr. 766/1956 trebuia examinată în raport de Decretul nr. 524/1955, iar nu în raport cu Decizia nr. 1221/2000. În acest context, statul nu putea atribui folosinţa unui teren cu privire la care nu avea nici un drept.
Cât priveşte Ordinul prefectului, recurentul afirmă că hotărârea judecătorească invocată nu a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ şi, în orice caz, legalitatea actului nu a fost analizată şi prin prisma Deciziunii nr. 766/1956.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul C.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a arătat că cele două acte atacate au fost considerate legale, fiind emise cu respectarea Decretului nr. 493 din 10 decembrie 1954, respectiv art. 36 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 republicată.
Intimatul a susţinut că atribuirea în folosinţă veşnică a terenurilor proprietate de stat, putea fi făcută de organele competente, fără a distinge asupra modului sau titlului cu care acestea au intrat în proprietatea statului. Pentru a conferi stabilitate unor situaţii de fapt şi de drept născute în decursul anilor, legiuitorul a înţeles ca prin Legea nr. 18/1991 să ocrotească proprietatea constructorilor de locuinţe anterior edificate, constituind în favoarea lor un drept de proprietate şi asupra terenurilor atribuite în folosinţă veşnică în vederea construirii de locuinţe, aşa încât, consideră acest intimat, nu există nici un motiv pentru admiterea excepţiei de nelegalitate.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Excepţia de nelegalitate soluţionată de Curtea de Apel Oradea prin sentinţa nr. 194/CA din 7 noiembrie 2008 priveşte două acte administrative: Deciziunea nr. 766/1956 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al oraşului Oradea şi Ordinul Prefectului Judeţului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996.
Prin primul act administrativ s-a dispus atribuirea către C.V. (autorul intimatului - pârât C.I.) în folosinţă veşnică, a terenurilor circumscrise parcelelor cu nr. top 696/1 şi 697/1 în vederea edificării unei construcţii cu destinaţie de locuinţă. Prin acte subsecvente, ca urmare a unei dezmembrări, suprafaţa iniţială a fost diminuată la 362 mp. (cuprinsă în nr. top 696/2 şi 697/2) iar în baza autorizaţiei de construire nr. 7846/1956 emisă de Sfatul Popular Regional Oradea s-a realizat construcţia preconizată.
Prima instanţă a stabilit în mod eronat că actul administrativ analizat, Deciziunea nr. 766/1956 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Oraşului Oradea ar avea caracterul unui act normativ.
Din chiar conţinutul actului administrativ, expus anterior, rezultă că manifestarea unilaterală de voinţă a autorităţii publice locale a generat drepturi şi obligaţii doar în privinţa autorului intimatului-pârât C.I., spre deosebire de actele administrative normative, care conţin reglementări cu caracter general şi impersonal. Ca urmare, acest act administrativ are natura juridică a unui act administrativ individual.
La fel, Ordinul Prefectului Judeţului Bihor nr. 196 din 23 decembrie 1996, prin care s-a atribuit în proprietatea soţilor C.I. şi C.A., suprafaţa de 362 mp. teren aferent construcţiei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 republicată, este, indiscutabil, un act administrativ individual.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate", iar potrivit art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ".
De asemenea, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 şi nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reţinut, într-adevăr, că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale în raport de prevederile art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 şi art. 44 din Legea fundamentală.
Cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepţiei de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte( cum este cazul Convenţiei Europene).În acest sens, judecătorul naţional, în calitate de prim judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, are obligaţia de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenţiei), asigurându-i preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (C.E.D.O., hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României (nr. 2), M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007).
Raportându-se, aşadar, în special la C.E.D.O. şi la practica C.E.D.O., Înalta Curte va reţine că, se impune înlăturarea dispoziţiilor din Legea contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reţinând că aceste dispoziţii contravin unor principii fundamentale convenţionale a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor fundamentale ale omului.
În măsura în care permit cenzurarea legalităţii actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispoziţiile susmenţionate din Legea contenciosului administrativ, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din C.e.D.O. şi în practica C.E.D.O., precum şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securităţii juridice, care se regăseşte în totalitatea articolelor Convenţiei, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).
În acest sens, C.E.D.O. a reţinut că posibilitatea de anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securităţii juridice (C.E.D.O., Hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, M. Of. nr. 414 din 31 august 2000, în opinia separată la această hotărâre precizându-se chiar că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie şi executată trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiţie", garantat de art. 6 din Convenţie).
Argumentele C.E.D.O. expuse în speţa citată, sunt perfect valabile şi în cauza de faţă, validitatea lor fiind susţinută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă şi actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea publică şi definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.
Ca o consecinţă a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la C.E.D.O. precum şi la jurisprudenţa C.E.D.O., Înalta Curte constată că soluţia de respingere a excepţiei de nelegalitate care priveşte cele două acte administrative individuale în discuţie este corectă.
Cât priveşte considerentele fondului referitoare la adoptarea actelor administrative examinate în condiţii legale, cu respectarea cadrului normativ existent la epoca respectivă, Înalta Curte constată că sunt corecte. Curtea de apel a analizat punctual motivele de nelegalitate formulate de autorul excepţiei ajungând, în final, la o soluţie justă care va fi păstrată.
Cum însă argumentele expuse de Înalta Curte vizează inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a actelor administrative individuale emise anterior Legii nr. 554/2004 nu mai este posibilă cercetarea motivelor de recurs care privesc „fondul" excepţiei de nelegalitate.
Pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva sentinţei civile nr. 194/CA/2008 din 7 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 637/2009. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 649/2009. Contencios. Suspendare executare act... → |
|---|
