ICCJ. Decizia nr. 900/2009. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 900/200.
Dosar nr. 10002/1/200.
Şedinţa publică din 18 februarie 2009
Asupra contestaţiei în anulare de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul I.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Primul Ministru, să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 208 din 1 august 2007 de numire a reclamantului în funcţia de inspector guvernamental din funcţia de prefect al judeţului Teleorman şi, pe cale de consecinţă să se dispună repunerea reclamantului în funcţia de Prefect al Judeţului Teleorman.
Prin sentinţa civilă nr. 162 din 22 ianuarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, invocate de pârâtul Guvernul României, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Guvernul României şi în consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamantul I.I. în contradictoriu cu acest pârât. A admis acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Primul Ministru şi a anulat Decizia nr. 208 din 1 august 2007 cu consecinţa repunerii reclamantului în funcţia de Prefect al Judeţului Teleorman. A respins cererea de intervenţie formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative în interesul pârâtului Primul Ministru.
Recursurile declarate împotriva acestei sentinţe de către pârâtul Primul Ministru, C.P.T. şi intervenientul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 4375 din 27 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de recurs a reţinut că intimatul-reclamant a fost numit în funcţia de prefect al judeţului Teleorman prin HG nr. 37 din 7 ianuarie 2005, care potrivit art. 12 lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată, face parte din categoria înalţilor funcţionari publici, şi că, prin Decizia nr. 208 din 1 august 2007 emisă de Primul Ministru al Guvernului României, în temeiul prevederilor art. 12 lit. f) şi art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, s-a dispus trecerea intimatului-reclamant din funcţia publică de prefect al judeţului Teleorman în funcţia publică de inspector guvernamental, realizându-se astfel o modificare a raportului juridic de funcţie publică.
A reţinut instanţa că potrivit art. 33 alin. (1) lit. d) din HG nr. 341/2007, mobilitatea pentru eficientizarea activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice se dispune prin decizie a primului-ministru, pentru funcţiile publice de inspector guvernamental, dar a apreciat instanţa că aplicabilitatea acestor dispoziţii trebuie raportată la faptul că, în cazul de faţă, pentru realizarea mobilităţii respective, s-a produs o modificare a raportului de funcţie publică al cărui subiect era intimatul-reclamant ca titular al funcţiei de prefect.
Or, a constatat instanţa, potrivit art. 19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999, republicată, modificarea raportului de serviciu, în cazul funcţiei de prefect, este o atribuţie dată în competenţa exclusivă a Guvernului României, nu şi a Primului Ministru al Guvernului României, organ al administraţiei ministeriale care are o competenţă proprie şi distinctă de cea a guvernului.
Astfel fiind, chiar dacă Primul Ministru al Guvernului României are competenţa legală să emită o decizie prin care să dispună cu privire la mobilitatea pentru funcţiile publice de inspector guvernamental (funcţia publică în care a fost trecut intimatul-reclamant prin Decizia nr. 208/2007), el nu are competenţa legală să dispună cu privire la modificarea unui raport de serviciu în cazul funcţiei de prefect (al cărui subiect era intimatul-reclamant, ca titular al funcţiei de prefect în care fusese numit de Guvernul României).
În concluzie, Înalta Curte a reţinut că prin Decizia atacată, s-a dispus nu numai cu primire la mobilitatea în funcţia de inspector guvernamental, ci şi cu privire la modificarea raportului de serviciu al unui prefect, operaţiune juridică ce intră în competenţa exclusivă a Guvernului României şi că procedând în acest mod, primul-ministru a exercitat o atribuţie care excede competenţei sale legale şi a emis, astfel, un act administrativ lovit de nulitate.
La data de 28 noiembrie, pârâtul Primul-ministru al României, în temeiul art. 318 şi urm. C. proc. civ., a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţată în recurs.
Prin contestaţia în anulare formulată, acesta a solicitat instanţei anularea deciziei atacate, rejudecarea în totalitate a recursului şi, considerând că punerea în executare a deciziei contestate ar crea un precedent periculos şi o perturbare gravă a ordinii constituţionale, a solicitat şi suspendarea punerii în executare a acesteia.
Contestaţia în anulare este nefondată.
În conformitate cu prevederile art. 318 C. proc. civ. hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Din analiza lucrărilor dosarului, reiese că niciuna din cele două motive de admisibilitate a contestaţiei în anulare prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., nu se regăsesc în prezenta cauză.
Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv prevăzut de textul de procedură invocat de contestator, instanţa constată că aşa cum doctrina şi jurisprudenţa anterioară au stabilit, pentru ca eroarea materială să constituie motiv de contestaţie în anulare, în înţelesul art. 318 C. proc. civ., ea trebuie să existe şi să poată fi sesizată în mod concret, în dosarul în care s-a dat soluţia a cărei anulare se cere. Or, cum în speţă, nici din cererea contestatorului, şi nici din analiza lucrărilor dosarului, nu rezultă existenţa vreunei erori materiale de natură să conducă la o soluţionare greşită a pricinii, Înalta Curte constată că acest motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare nu poate fi reţinut în prezenta cauză.
De asemenea, nici ipoteza potrivit căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra motivelor de recurs invocate nu poate fi reţinută, atâta vreme cât ele au fost analizate la pronunţarea soluţiei.
Faţă de considerentele expuse rezultă că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. şi contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de Primul-ministru al României, C.P.T. împotriva Deciziei nr. 4375 din 27 noiembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 88/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 922/2009. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
