ICCJ. Decizia nr. 959/2009. Contencios. Litigiu privind regimul străinilor. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 959/2009
Dosar nr. 6397/2/2007
Şedinţa publică din 20 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1943 din 25 iunie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de reclamantul L.G. împotriva Deciziei nr. 30427/DD/2 din 8 august 2007 emisă de pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, Oficiul Român pentru Imigrări.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în mod legal a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, câtă vreme acesta nu a fost titular al unui drept de şedere, ci a avut doar regimul de persoană tolerată. Dreptul de şedere se deosebeşte fundamental de tolerare, mai arată Curtea de apel, deoarece primul încetează la momentul expirării termenului pentru care a fost acordat sau în urma revocării în anumite condiţii, pe când persoana tolerată poate fi îndepărtată fără emiterea niciunui alt act administrativ, la momentul la care au încetat motivele pentru care a fost acordată tolerarea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal reclamantul L.G., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 69 alin. (2) şi art. 98 din OUG nr. 194/2002. A arătat că prin obţinerea regimului tolerării străinul dobândeşte un drept de şedere pe teritoriul României, în condiţiile şi pentru motivele specifice pentru acordarea regimului tolerării.
Prin întâmpinarea formulată, intimatul Oficiul Român pentru Imigrări, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul a arătat că instituţia dreptului de şedere este fundamental diferită de tolerare, aşa cum este definită în dispoziţiile art. 98 alin. (1) din OUG nr. 194/2002. Ca urmare, intimatul a considerat că recurentului nu i se poate acorda dreptul de şedere permanentă în România, acesta nefăcând dovada că îndeplineşte cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 70 şi art. 71 din OUG nr. 194/2002.
În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.
Examinând sentinţa prin prisma motivului de recurs formulat, a apărării cuprinse în întâmpinare, precum şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Recurentul-reclamant L.G., cetăţean chinez, a formulat la data de 1 august 2007 o cerere de acordare a dreptului de şedere permanentă în România, care a fost respinsă prin Decizia nr. 30427/DD/2 din 8 august 2007 a Oficiului Român pentru Imigrări.
În motivarea acestui act administrativ, supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, s-a arătat că doar străinilor titulari ai unui drept de şedere li se poate acorda un drept de şedere permanentă, potrivit art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/200 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare, nu şi persoanelor tolerate, cum este cazul recurentului.
Cum s-a arătat, Curtea de apel şi-a însuşit punctul de vedere exprimat de autoritate publică intimată, conchizând în sensul legalităţii deciziei atacate.
Prin recursul de faţă se dezvoltă argumentele expuse în cererea introductivă, acreditându-se teza potrivit căreia persoanele tolerate ar beneficia de un drept de şedere temporară.
Această teză nu are niciun suport legal, fiind dedusă dintr-o interpretare distorsionată, necorelată a prevederilor OUG nr. 194/2002, modificată şi completată.
Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă:
„Dreptul de şedere permanentă se acordă, la cerere, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioadă nedeterminată, străinilor titulari ai unui drept de şedere".
Detaliind condiţiile de acordare a dreptului de şedere permanentă, art. 70 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege stabileşte că:
„Dreptul de şedere permanentă se acordă străinilor prevăzuţi la art. 69 alin. (1), dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii.
a) au avut o şedere continuă şi legală pe teritoriul României în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii …".
Or, necontestat, recurentul-reclamant a avut un drept legal de şedere în România numai în perioada 4 martie 2002-30 august 2002, în scopul desfăşurării de activităţi comerciale, în calitate de asociat la SC L.P.P.I. SRL.
Abia la data de 10 februarie 2004 recurentului reclamant i s-a acordat, la cerere, statutul de tolerat de care a beneficiat, ca urmare a prelungirilor consecutive, până la data formulării cererii de acordare a dreptului de şedere permanentă.
În perioada cuprinsă între aceste două momente, recurentul a avut drept legal de şedere în România, potrivit art. 13 lit. a) din OG nr. 102/2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România, în vigoare la data respectivă, numai pe perioada derulării procedurii reglementate de acest act normativ, adică între 5 aprilie 2003 şi 12 decembrie 2003.
Problema de drept dedusă soluţionării instanţei de control judiciar vizează statutul persoanei tolerate din perspectiva dispoziţiilor art. 69 alin. (1) şi art. 70 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 194/2002, anterior citate.
Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod legal că premisa acordării dreptului de şedere permanentă o constituie dreptul legal de şedere în România.
Cele două noţiuni, dreptul de şedere şi tolerarea, beneficiază de definiţii legale în chiar cuprinsul OUG nr. 194/2002, în forma în vigoare la data formulării cererii examinate.
Astfel, art. 2 lit. f) stabileşte că dreptul de şedere este „dreptul acordat străinului de către autorităţile competente, de a rămâne pe teritoriul României pentru o perioadă determinată, în condiţiile legii".
Definiţia „tolerării" se regăseşte la art. 98 alin. (1):
„Tolerarea rămânerii pe teritoriul României, ..., reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul ţării acordată de Oficiul Român pentru Imigrări străinilor care nu au dreptul de şedere şi, din motive obiective, nu părăsesc teritoriul României".
Din compararea definiţiilor legale ale celor două noţiuni, rezultă nu doar că acestea nu se suprapun, cum susţine recurentul, ci chiar că se exclud, câtă vreme tolerarea este doar o concesie pe care Statul Român, prin autoritatea cu competenţă în materie, o acordă cetăţenilor străini care nu au un drept de şedere.
În cuprinsul actului normativ indicat sunt prevăzute mai multe elemente care conturează diferenţa esenţială de regim juridic între dreptul de şedere şi tolerare, de exemplu în art. 99 lit. a) şi art. 100 alin. (3), întreaga reglementare conducând la concluzia anterior expusă.
Împrejurarea că art. 69 alin. (2), care prevede categoriile de străini cărora nu li se acordă dreptul de şedere permanentă, nu enumeră şi persoanele tolerate, nu poate fi reţinută ca un argument favorabil recursului, câtă vreme în alin. (1) al aceluiaşi articol, anterior citat, este enunţată regula acordării dreptului de şedere permanentă străinilor titulari ai unui drept de şedere, iar alineatul următor, vizat de recurent, enumeră excepţiile, adică străinii titulari ai unui drept de şedere cărora nu li se acordă dreptul de şedere permanentă.
În fine, Înalta Curte mai observă şi că recurentul-reclamant nu putea obţine o soluţionare favorabilă a cererii sale de acordare a dreptului de şedere permanentă şi pentru motivul că în ultimii 5 ani anteriori formulării acesteia (1 august 2007), a avut o şedere nelegală pe teritoriul României în perioada 5 aprilie 2003-12 decembrie 2003, după cum s-a arătat în cele ce preced.
Pentru toate aceste considerente, reţinând că recurentul nu are calitatea de titular al unui drept de şedere pe teritoriul României, cum legal a constatat Curtea de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de L.G. împotriva sentinţei civile nr. 1943 din 25 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 958/2009. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 962/2009. Contencios → |
|---|
