ICCJ. Decizia nr. 1017/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1017/2010
Dosar nr.4489/2/2007
Şedinţa publică din 24 februarie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Sentinţa nr. 2155 din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca nefondată acţiunea reclamantului S.Ş. în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii introductive formulate de reclamant, privind obligarea pârâtului să răspundă petiţiei din 4 mai 2007, obligarea la plata unor penalităţi şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a reţinut că prin Decizia nr. 137 din 21 februarie 2008 Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond a reţinut că, la data de 25 martie 2008 reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, iar prin încheierea de şedinţă din data de 14 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, reţinând faptul că dispoziţia legală criticată nu are legătură cu soluţionarea cauzei deduse judecăţii.
Cu privire la fondul litigiului dedus judecăţii, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a răspuns la petiţia reclamantului, iar nemulţumirea părţii cu privire la faptul că nu a primit răspunsul dorit nu determină nelegalitatea actului.
Din răspunsul pârâtului rezultă că, urmare a verificărilor întreprinse, s-a stabilit existenţa unei întârzieri invocate de reclamant, însă s-a reţinut şi aspectul că întârzierea nu este imputabilă judecătorului.
Instanţa de fond a reţinut şi faptul că susţinerea reclamantului referitoare la faptul că nu i s-a răspuns la sesizarea privind lipsa de reacţie a vicepreşedintelui Tribunalului Bucureşti faţă de cele semnalate, nu mai necesită cercetări văzând faptul că s-a stabilit că întârzierea reclamată nu este din motive imputabile.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
A invocat lipsa calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, arătând că această entitate nu are personalitate juridică şi ca atare nu are nici calitate procesuală pasivă.
A criticat soluţia instanţei de fond şi pentru considerentul că instanţa a reţinut că legea nu prevede un conducător al secţiei pentru judecători, însă recurentul arată că acesta poate fi, după caz, preşedintele sau vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii.
Recurentul a precizat că nici până la această dată nu a primit niciun răspuns la adresa arătată în cererea introductivă, deşi pârâtul prin întâmpinare a precizat că a răspuns.
A arătat că, în ipoteza în care s-ar fi răspuns, oricum pârâtul nu a răspuns în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, precizând că acesta este obiectul litigiului dedus judecăţii, respectiv "de ce Consiliul Superior al Magistraturii nu a răspuns în termenul legal".
De asemenea, recurentul a criticat şi încheierea prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. A precizat că această încheiere nu i-a fost comunicată şi înţelege să formuleze recurs şi împotriva acesteia. A formulat separat excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47 din 18 mai 1992.
A încadrat în drept motivele de recurs, arătând că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 2, 8 şi 9, precum şi art. 3041 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din 25 februarie 2009, a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 47/1992.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1125 din 10 septembrie 2009 a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor invocate, iar Înalta Curte a repus cauza pe rol pentru soluţionarea recursurilor declarate.
Analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 14 mai 2008, prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca tardiv formulat şi pe fondul cauzei va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Înalta Curte reţine că recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este tardiv, întrucât a fost formulat cu depăşirea termenului de 48 de ore de la pronunţare, prevăzut expres de dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.
Astfel, Înalta Curte reţine că încheierea prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost pronunţată la data de 14 mai 2008, iar recursul a fost declarat la data de 20 octombrie 2008, conform datei aflată pe plicul de corespondenţă aflat la dosar, mult peste termenul prevăzut de lege, situaţie care determină aplicarea instituţiei decăderii, conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte nu poate primi critica formulată de recurent privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, întrucât recurentul-reclamant este cel care a chemat în judecată expres această instituţie, iar instanţa de judecată nu este în drept să stabilească părţile unei cauze, de altfel efectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este cel al respingerii acţiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar recurentul nu se poate apăra în recurs prin invocarea propriei culpe.
De asemenea, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 41 alin. (2) C. proc. civ. prevăd expres faptul că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere, motiv pentru care excepţia invocată de recurent este nefondată şi Curtea o va respinge ca atare.
Instanţa de control judiciar reţine că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea, respectiv de a răspunde pretenţiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns la petiţia sa din 4 mai 2007.
În cauza de faţă însă recurentul-reclamant nu a dovedit existenţa refuzului nejustificat din partea autorităţii pârâte de a răspunde sau a soluţiona cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea dreptului şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege.
În cauza de faţă, nu îi poate fi imputată pârâtei împrejurarea că nu a procedat la comunicarea unui răspuns în termenul de 30 de zile, aşa cum susţine recurentul-reclamant, întrucât analizarea situaţiei de fapt reclamate se face prin inspectorii Consiliului Superior al Magistraturii, care în urma investigaţiilor urmează să redacteze un raport în legătură cu cele sesizate şi numai în temeiul verificărilor întreprinse, această autoritate poate trimite un răspuns petiţionarului.
În aceste condiţii, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se priveşte ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, întrucât constatările inspecţiei efectuate nu au relevat existenţa unei culpe a judecătorului în redactarea cu întârziere a lucrării arătate.
Rezolvarea nefavorabilă sau care nu mulţumeşte pe deplin pe petiţionar a unei cereri adresată unei autorităţi administrative nu echivalează cu un refuz nejustificat, dacă soluţia dată cererii a avut un temei legal, întrucât autoritatea administrativă este obligată doar să răspundă cererii petiţionarului şi nu să dea un curs favorabil acesteia.
În cauză reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 317/2004, iar împrejurarea că acesta este nemulţumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare şi nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Faptul că cererea recurentului-reclamant nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a respectivelor cereri.
Pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de S.Ş. împotriva Sentinţei nr. 2155 din 3 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1015/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1018/2010. Contencios. Pretentii. Recurs → |
|---|
