ICCJ. Decizia nr. 1071/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1071/2010
Dosar nr. 870/35/2009
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii şi soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 144/CA/2009-P.I. din 19 august 2009, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC H.F. SRL Oradea, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bihor – A.F.P.M. Oradea, prin care solicită suspendarea executării deciziei de impunere nr. 809 din 29 octombrie 2008, a dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. 134648 din 29 octombrie 2008 şi a deciziei de impunere nr. 54 din 11 mai 2009, prin care s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. 809 din 29 octombrie 2008, emise de către pârâtă.
1.2. Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: 1) un caz bine justificat, în sensul existenţei unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ, de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu [(art. 2 lit. t); 2)] prevenirea unei pagube iminente, a unui prejudiciu material viitor dar previzibil cu evidenţă, sau a unei perturbări previzibile grave a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public [(art. 2 lit. ş)].
Cele două condiţii, prin tonul lor restrictiv şi imperativ, denotă caracterul lor de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa unui „caz bine justificat" şi a „iminenţei producerii pagubei".
De asemenea, arată prima instanţă, reglementând instituţia suspendării executării actului administrativ, prin art. 14 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a dorit să-l apere pe cel ce se consideră vătămat într-un drept al său sau într-un interes legitim, împotriva unei pagube care cu greu ar putea fi acoperită, chiar şi în condiţiile în care actul administrativ ar fi anulat.
Or, se arată în considerentele sentinţei recurate, motivele de nelegalitate a actului administrativ atacat, invocate de reclamantă, potrivit cărora cheltuielile de transport şi cazare pentru salariaţi sunt deductibile doar în baza ordinului de deplasare, care este un document justificativ, fără a fi nevoie sa se ataşeze alte documente justificative privind aceste cheltuieli, nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa legalităţii acestuia, aceste aspecte putând face obiectul analizei în cadrul soluţionării pe fond a acţiunii în anulare a deciziilor de impunere, iar nu în contextul unei cereri de suspendare a executării acestuia.
De asemenea, reţine prima instanţă, urmează a face analiza dosarului de fond şi criticile reclamantei privind cota de impozitare sau modul de calcul al penalităţilor şi majorărilor de întârziere.
Concluzionează prima instanţă că, întrucât nu este îndeplinită condiţia existenţei unui caz bine justificat, iar această condiţie, conform art. 14 din Legea nr. 554/204, trebuie să fie întrunită cumulativ cu cea referitoare la paguba iminentă, această din urmă condiţie nu se mai impune a fi analizată.
2. Recursul formulat de reclamanta SC H.F. SRL.
Motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă consideră că în mod nejustificat şi nelegal instanţa de fond a respins cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale atacate, deşi aceasta se încadra în prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004.
2.1. În speţă există un caz bine justificat, întrucât există o îndoială cu privire la legalitatea actelor emise de organul fiscal:
- invocarea de către organul de inspecţie fiscală a faptului că ordinele de deplasare (delegaţie) nu reprezintă documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare, în sensul prevederilor art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 este neîntemeiată, deoarece potrivit O.M.F.P. nr. 1752/2005 „din punct de vedere contabil, efectuarea operaţiunii economico-financiare este probată de orice document în care se consemnează aceasta";
- cheltuielile efectuate cu deplasarea sunt cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil;
- nivelul cheltuielilor cu cazarea acordată salariaţilor a fost cel stabilit de HG nr. 518/1995;
- organul fiscal s-a prevalat de chestiuni de formă şi procedură;
- calculul datoriei s-a făcut retroactiv, cu încălcarea principiului producerii efectelor juridice numai pentru viitor.
2.2. Există pericolul producerii unei pagube iminente, executarea silită iminentă ar afecta grav activitatea societăţii, sumele stabilite prin actele atacate fiind deosebit de mari raportat la situaţia financiară a societăţii.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursul este nefondat.
2. În mod corect, instanţa de fond a constatat neîndeplinirea cumulativă a celor două condiţii impuse de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, pentru suspendarea executării actului administrativ în raport de caracterul de excepţie a măsurii de la principiul legalităţii actului administrativ.
3. Cazul bine justificat nu este îndeplinit în cauză, deoarece toate motivele invocate de recurenta-reclamantă ţin de soluţionarea fondului pricinii.
Aparenţa de nelegalitate nu este demonstrată.
Criticile aduse actului administrativ-fiscal nu pot fi combătute decât prin analiza fiecărui document de decontare a cheltuielilor, ceea ce nu se poate realiza pe calea sumară prevăzută de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/ 2004, modificată şi completată.
4. În mod legal, dată fiind constatarea neîndeplinirii condiţiei „cazului bine justificat", judecătorul fondului nu a mai analizat şi cea de-a doua condiţie, având în vedere că acestea trebuie întrunite cumulativ.
Prin neîndeplinirea uneia dintre condiţii devine inutilă analizarea celei de-a doua, astfel încât nici în calea de atac a recursului instanţa nu mai consideră necesar a se pronunţa şi cu privire la condiţia „pagubei iminente".
5. Faţă de acestea, nefiind întrunite motive de recurs invocate în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC H.F. SRL Oradea împotriva sentinţei nr. 144/CA/2009-P.I. din 19 august 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1066/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1397/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
