ICCJ. Decizia nr. 1140/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1140/2010
Dosar nr. 1304/2/2009
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta R.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea de redobândire a cetăţeniei române şi, pe cale de consecinţă, pârâtul să fie obligat să le soluţioneze cererea de redobândire având în vedere că s-a depăşit termenul rezonabil, cu obligarea la plata daunelor morale în valoare de 1000 lei.
În fapt, a arăta reclamanta că în anul 2007 a formulat prima cerere de redobândire a cetăţeniei române conform art. 10 din Legea nr. 21/1991 republicată, făcând reveniri la cererea iniţială în anul 2008, aceasta nefiind soluţionată de pârât.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, arătând că cererea petentei R.D. a fost examinată şi avizată pozitiv de Comisia pentru cetăţenie care a întocmit raportul prevăzut de art. 17 şi 18 din Legea nr. 21/1991.
Prin sentinţa nr. 2002 din 13 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca rămase fără obiect capetele de acţiune privind constatarea refuzului nejustificat şi obligarea pârâtului la soluţionarea cererii formulată de R.D. şi a respins şi cererea de acordare a daunelor morale. Totodată, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti să plătească reclamantei cheltuieli de judecată, în cuantum de 100 lei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, criticând-o exclusiv pe aspectul obligării autorităţii pârâte la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Recurentul-pârât susţine, în esenţă, că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că, faţă de soluţia pronunţată, nu se poate reţine că pârâtul a căzut în pretenţii, nefiind astfel întrunite condiţiile pentru obligarea ministerului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
Se mai arată că dispoziţiile art. 275 – art. 276 C. proc. civ., fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. În cauza de faţă Ministerul Justiţiei nu a pierdut procesul, cauza fiind respinsă ca rămasă fără obiect (deşi soluţia corectă ar fi fost respingerea acţiunii ca neîntemeiată).
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
De la această regulă există şi excepţia prevăzută de dispoziţiile art. 275 C. proc. civ., potrivit cărora „pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată".
În speţa dedusă judecăţii, reclamanta R.D. a formulat cererea de chemare în judecată la data de 11 februarie 2009 invocând existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţii pârâte, prin nesoluţionarea, în termen rezonabil, a cererii de redobândire a cetăţeniei române.
La primul termen de judecată de la 29 aprilie 2009, autoritatea pârâtă a formulat cerere pentru lipsă de apărare şi, totodată, a depus întâmpinare, prin care a arătat că cererea petentei R.D. a fost soluţionată şi avizată favorabil în şedinţa Comisiei din 13 ianuarie 2009, astfel încât de impune respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La acelaşi termen de judecată avocatul reclamantei s-a opus la cererea pârâtului de amânare a cauzei în vederea pregătirii apărării, apreciind că se impune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.
În acest context faptic, Înalta Curte, constată că problema de drept care trebuie dezlegată în soluţionarea recursului este aceea de a cerceta dacă cererea de obligarea a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă în faţa instanţei de fond, se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate de art. 274 alin. (1) şi art. 275 C. proc. civ., astfel cum au fost redate mai sus.
În ceea ce priveşte condiţia stabilită de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că partea care este obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să fie „căzută în pretenţii", Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti. Astfel, din actele şi lucrările dosarului rezultă situaţia netăgăduită de reclamantă, potrivit căreia, cererea acesteia de redobândire a cetăţeniei române s-a soluţionat la data de 13 ianuarie 2009, prin avizarea favorabilă de către Comisie, aceasta fiind obligaţia de îndeplinit de către autoritatea pârâtă.
În acest context, în mod corect, instanţa de fond, prin sentinţa pronunţată, a constatat că obiectul pretenţiilor deduse judecăţii a fost realizat şi că primele două capete de cerere trebuie respinse, pronunţând şi soluţia, ca atare. Dezlegarea dată de către instanţă primelor două capete de cerere ale acţiunii, de respingere a acestora, face imposibilă aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se reţine o „cădere în pretenţii" a pârâtului, având în vedere că prin avizarea favorabilă a cererii de redobândire a cetăţeniei, înainte de primul termen de judecată şi chiar înainte de emiterea citaţiilor, practic instanţa nu mai putea constata o culpă a autorităţii reprezentată de „refuzul nejustificat" de a da curs pretenţiilor reclamantului.
Prin urmare, demersul judiciar al reclamantei, în mod obiectiv nu a mai putut fi finalizat printr-o hotărâre judecătorească de obligare a autorităţii pârâte la satisfacerea pretenţiilor deduse judecăţii şi, prin urmare nici nu o putea obliga pe aceasta la cheltuieli de judecată, aceasta neavând o atitudine procesuală de opoziţie sau de nerecunoaştere a dreptului pretins de reclamantă.
Pe de altă parte, atâta vreme cât prin prevederile art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a recunoscut pretenţiile la prima zi de înfăţişare nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu atât mai mult, faptul că cererea de redobândire a cetăţeniei române formulată de R.D. a fost soluţionată favorabil la şedinţa Comisiei, care a avut loc înainte de introducerea acţiunii şi înainte ca autoritatea pârâtă să primească citaţie pentru a fi încunoştinţată, constituie un impediment la acordarea cheltuielilor de judecată.
Nu în ultimul rând se constată că modul în care s-a derulat procedura de soluţionare a cauzei dar şi atitudinea procesuală pozitivă a pârâtului, nu justifică acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece nu demersul judiciar a determinat autoritatea pârâtă să soluţioneze cererea petentei R.D., având în vedere că, aşa cum s-a menţionat, pretenţiile reclamantei au fost satisfăcute înainte de emiterea citaţiei pentru a autoritatea pârâtă şi implicit a comunicării cererii de chemare în judecată.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în mod nelegal, instanţa de fond a obligat instituţia pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., va admite recursul, va modifica în parte sentinţa atacată, în sensul că va înlătura obligaţia Ministerului Justiţiei la suportarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti (în prezent Ministerul Justiţiei) împotriva sentinţei nr. 2002 din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în parte, sentinţa atacată, în sensul că înlătura obligaţia Ministerului Justiţiei la suportarea cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1137/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1142/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
