ICCJ. Decizia nr. 1153/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1153/2010
Dosar nr. 649/64/200.
Şedinţa publică din 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. 402/64/2009, reclamanta R.L.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii prin Ministrul Sănătăţii I.B., suspendarea executării Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009 privind revocarea sa din funcţia de manager al Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Braşov, începând cu data de 16 iulie 2009; anularea ordinului, revocarea dispoziţiilor acestuia şi, în condiţii de legalitate, repunerea în funcţia de manager al spitalului până la expirarea contractului de manager – 31 decembrie 2009; constatarea nulităţii ordinului prin prisma referirilor la art. II din OUG nr. 69/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, prevedere neconstituţională.
În motivarea acţiunii, reclamanta a invocat Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.
Cu privire la suspendarea executării ordinului, reclamanta a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa cazului bine justificat şi a unei pagube iminente.
În ceea ce priveşte anularea Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009 s-a arătat că acesta intervine pentru o situaţie juridică reglementată de contractul de management 44 din 14 decembrie 2004, cu valabilitate până în 31 decembrie 2009. Prevederile contractuale sunt obligatorii între părţile contractante, astfel că, din punct de vedere legal, contractul este legea părţilor.
A mai susţinut reclamanta că în contract nu există o clauză specifică pentru eliberarea din funcţia de manager al spitalului, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, astfel că nu există un temei juridic pentru emiterea ordinului.
La termenul de judecată din data de 30 septembrie 2009, termen acordat de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării acţiunii formulată de R.L.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, având ca obiect cererea de suspendare a executării Ordinului nr. 1431 din 15 iulie 2009, reprezentantul reclamantei a menţionat că renunţă la judecarea cererii de suspendare, solicitând instanţei să ia act de această cerere
Instanţa de recurs
Împotriva încheierii din data 30 septembrie 2009 a declarat recurs R.L.M.
În motivele de recurs s-a arătat că renunţarea la judecata cererii de suspendare a avut loc sub condiţia judecării acţiunii în anulare la aceeaşi dată de 30 septembrie 2009, împrejurare în raport de care nu se mai impunea suspendarea, întrucât instanţa se pronunţa asupra fondului.
A precizat recurenta că instanţa a repus cauza pe rol, acordând termen la 14 octombrie 2009, astfel că la data renunţării nu cunoştea împrejurarea că se va repune pe rol cauza.
Pârâtul-intimat, Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu motivarea că renunţarea la judecată, nu se poate face sub condiţie.
Înalta Curte, examinând încheierea din 30 septembrie 2009, motivele de recurs şi legislaţia aplicabilă reţine:
Situaţia de fapt
Prin acţiune reclamanta a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 1431/2009 al Ministerului Sănătăţii şi anularea acestui ordin.
În şedinţa publică din 30 septembrie 2009 reprezentantul reclamantei, avocat I.I. a renunţat la judecarea cererii de suspendare a ordinului.
Legislaţia aplicabilă
Cod procedură civilă, art. 246 alin. (1): Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.
În raport de redactarea art. 246 alin. (1) C. proc. civ., se reţine că renunţarea la judecata unei cereri este o manifestare unilaterală de voinţă care reprezintă o desistare a reclamantului.
Renunţarea la judecată s-a formulat expres şi fără echivoc, cu claritate şi rezultă din cererea orală expusă în şedinţa publică din data de 30 octombrie 2008.
Înalta Curte precizează că renunţarea la judecata unei cereri sub condiţie este o instituţie necunoscută sistemului nostru judiciar.
Mai mult decât atât trebuie precizat că în situaţia în care s-ar fi judecat şi cererea de anulare a ordinului, pe de o parte, reclamanta nu avea cum să cunoască soluţia ce se va pronunţa, iar pe de altă parte chiar dacă s-ar fi admis la acel termen acţiunea, aceasta nu producea efecte suspensive ale actului administrativ.
Înalta Curte precizează că în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 recursul suspendă de drept executarea hotărârii pronunţată de instanţa de fond, astfel că şi o hotărâre de admitere a acţiunii nu conducea la suspendarea sau lipsirea de efecte a actului administrativ care forma obiectul litigiului.
Dimpotrivă, numai suspendarea executării actului administrativ dispusă de instanţă are ca efect încetarea oricărei forme d executare, hotărârea dată asupra unei astfel de cereri în condiţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 fiind executorie de drept, iar introducerea recursului nu are caracter suspensiv.
În raport de considerentele de mai sus, motivul privind renunţarea la judecată condiţionată este nefondat, astfel că în baza art. 312 şi art. 3041 C. proc. civ., recursul se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.L.M. împotriva încheierii din 30 septembrie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1152/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1166/2010. Contencios → |
|---|
