ICCJ. Decizia nr. 12/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 12/2010
Dosar nr. 1140/44/200.
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 133 din 4 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul T.N. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, respectiv C.N.C.D., acţiune prin care reclamantul a solicitat anularea situaţiei creată de M.I.R.A., prin tratamentul discriminatoriu la care a fost supus în perioada 24 septembrie 2005 – 15 iulie 2006, constând în neacordarea alocaţiei de hrană "12B" la care acesta era îndrituit în temeiul HG nr. 65/2003, plata acestor drepturi precum şi acordarea de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, pe de o parte, că din prevederile legale invocate de reclamant precum şi potrivit opiniei C.N.C.D., nu rezultă existenţa vreunei discriminări, iar, pe de altă parte, că susţinerea reclamantului potrivit căreia fi avut dreptul la un spor salarial neacordat, nu a fost în nici un chip dovedită, fiind o simplă afirmaţie.
A mai reţinut instanţa fondului, că realizarea în concret a dreptului pretins nu poate face obiectul unei acţiuni în contencios, atâta vreme cât reclamantul nu l-a solicitat mai întâi la locul în care îndeplineşte atribuţiile, parcurgând în acest scop procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 19 alin. (3) din OG nr. 137/2000, sesizările având ca obiect măsurile legislative adoptate în contextul stabilirii politicii de salarizare a personalului din sistemul bugetar nu intră în competenţa de soluţionare a C.N.C.D.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs T.N., criticând soluţia atacată pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că prima instanţă a încălcat dreptul său la soluţionarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, refuzând să se supună prevederilor art. 261 alin. (3) C. proc. civ. şi să îi comunice sentinţa pronunţată în vederea promovării recursului.
Apreciază recurentul că judecătorul fondului era ţinut să respecte şi să se încadreze în termenul de 7 zile de la pronunţarea hotărârii, termen prevăzut de art. 261 alin. (3) C. proc. civ., neexistând vreun motiv obiectiv care să justifice depăşirea acestui termen legal cu peste 60 de zile.
A mai susţinut recurentul că prima instanţă a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea dreptului său la apărare, necomunicându-i întâmpinările formulate de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, respectiv de către C.N.C.D.
În susţinerea acestei critici recurentul a precizat că procesul civil este caracterizat de egalitatea părţilor, astfel încât toate înscrisurile se comunică, din oficiu, potrivit Codului de Procedură Civilă.
Recurentul – reclamant a depus precizări la motivele de recurs, înregistrate la data de 15 iunie 2009, respectiv la 22 octombrie 2009.
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În conformitate cu prevederile art. 261 alin. (3) C. proc. civ., text de lege invocat de către recurent, hotărârea se va comunica, în copie, în cazul în care este necesar pentru curgerea termenului de exercitare a apelului sau recursului, comunicare urmând a se face în termen de 7 zile de la pronunţare.
Se constată însă, că prevederea art. 264 alin. (1) din acelaşi act normativ, instituie, pentru motivarea hotărârii, un termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare.
Termenul de motivare a hotărârii este unul de drept comun, care îşi găseşte aplicarea cu condiţia ca legea specială să nu prevadă altfel, în materia contenciosului administrativ art. 17 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevăzând, de asemenea, că hotărârile se redactează şi se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare.
Aşadar, în această materie termenul de motivare a hotărârilor este cel de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004, rezultând fără echivoc faptul că prevederea art. 261 alin. (3) C. proc. civ. nu are în vedere comunicarea către părţi a hotărârii motivate, la care face referire art. 17 alin. (39 din Legea nr. 554/2004, în raport de care curge termenul de exercitare a căii de atac, în speţă a recursului.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că termenul de 30 de zile este unul relativ, astfel încât depăşirea acestuia nu afectează în vreun mod validitatea hotărârii pronunţate.
În raport cu susţinerile recurentului referitoare la nesoluţionarea cauzei în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, prin prisma pretinsei încălcări a dispoziţiilor art. 261 alin. (3) C. proc. civ., a necomunicării sentinţei în termenul prevăzut de acest text de lege şi a sancţiunii ce intervine în cazul neîndeplinirii în termen a actelor procedurale, se observă că, în conformitate cu prevederea art. 301 C. proc. civ., respectiv cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevederea specială fiind în acord cu cea de drept comun.
În atare context, cum termenul de exercitare a căii de atac curge de la comunicarea hotărârii, în raport cu criticile formulate, este exclusă existenţa vreunei împrejurări care să conducă la încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil.
De asemenea, este lipsită de temei referirea recurentului la termenul rezonabil, atâta vreme cât legea, în speţă codul de procedură civilă şi Legea nr. 554/2004, prevăd în mod expres atât termenul de motivare a hotărârii cât şi termenul de exercitare a căii de atac a recursului.
Se constată nefondată şi critica recurentului relativă la încălcarea dreptului său la apărare şi a principiului egalităţii în drepturi, urmare a necomunicării întâmpinărilor formulate în cauză, motivat de faptul că, după cum se poate observa din actele dosarului, cei doi pârâţi, în speţă Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv C.N.C.D., nu au depus întâmpinări cu ocazia soluţionării în fond a litigiului.
Înalta Curte apreciază totodată că precizările la recurs înregistrate la data de 15 iunie 2009, respectiv la 22 octombrie 2009 nu pot fi primite, fiind formulate în afara termenului imperativ prevăzut de lege pentru motivarea recursului.
Pe fondul cauzei, se constată că soluţia primei instanţe este temeinică, în speţă nefiind făcută vreo dovadă că s-ar fi săvârşit o faptă care să constea într-o deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, care să aibă la bază unul sau mai multe criterii de discriminare.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. (1) teza II C. proc. civ., va fi respins recursul declarat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.N. împotriva sentinţei civile nr. 133 din 4 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1199/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1200/2010. Contencios. Refuz acordare... → |
|---|
