ICCJ. Decizia nr. 1242/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1242/2010
Dosar nr. 7165/2/2009
Şedinţa publică din 4 martie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3057 din 6 octombrie 2009 a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice, (fost Ministerul Economiei şi Finanţelor) de a deschide credite bugetare pentru plata sporului de 15%, respingând ca atare acest capăt de cerere şi a respins excepţia lipsei de interes cu privire la capătul de cerere având ca obiect suspendarea Ordinului nr. 1472/2009, admiţând totodată, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii R.E.M., S.E.M. şi P.I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice; pe cale de consecinţă a dispus suspendarea ordinului mai sus menţionat, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, până la soluţionarea pe fond a acţiunii şi a obligat pârâtul să emită un ordin pentru plata sporului de confidenţialitate de 15% pentru reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, având în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 că, o astfel de cerere de suspendare poate fi formulată de orice persoană vătămată printr-un act administrativ, fiind neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată în cauză.
Pe fondul pricinii s-a apreciat că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, astfel cum sunt definite aceste noţiuni prin dispoziţiile art. 2 lit. t) şi ş) din Legea contenciosului administrativ, iar prin Decizia nr. 500 din 29 aprilie 2009 a Curţii de Apel Braşov s-a recunoscut reclamanţilor dreptul de a cere Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită un ordin privind plata sporului de confidenţialitate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 4, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În acest sens, s-a reiterat excepţia lipsei de interes în promovare a acţiunii, cu motivarea că ordinul atacat fiind un act administrativ unilateral cu caracter normativ, suspendarea lui odată pronunţată, lipseşte actul de efecte juridice în totalitate, dată fiind existenţa mai mult hotărâri judecătoreşti având acelaşi obiect.
S-a mai susţinut că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile, cumulativ, impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 întrucât, pe de o parte nu se poate susţine existenţa unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului, atâta vreme cât prin emiterea acestui ordin se suspendă plata, mai precis se amână plata unor drepturi salariale, din motive strict financiare, ordinul fiind emis în urma adresei nr. 293.378 din 18 iunie 2009 a Ministerului Finanţelor Publice, iar pe de altă parte nu se poate vorbi despre existenţa unei pagube de vreme ce reclamanţii sunt beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti ce vor fi executate în condiţiile OUG nr. 71/2009.
În sfârşit, s-a apreciat că, în mod nelegal, s-a dispus obligarea Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin în sensul solicitării intimaţilor, prin aceasta instanţa de fond depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti şi încălcând dispoziţiile constituţionale privitoare la separaţia puterilor în stat, ca urmare a adăugării la textul de lege al OUG nr. 71/2009 şi OUG nr. 27/2006.
Recursul este fondat în sensul şi pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, Curtea constată că această excepţie este neîntemeiată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada suspendării anterioare a efectelor actului contestat prin hotărâri opozabile reclamanţilor şi în condiţiile în care, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană vătămată prin acte administrative beneficiază de acest drept, cu condiţia de a face dovada îndeplinirii condiţiilor, cumulativ, impuse de textul de lege.
Pe fondul pricinii se constată că aşa cum corect a reţinut prima instanţă, intimaţii reclamanţi au făcut dovada îndeplinirii în speţă a condiţiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, respectiv, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, constând în aceea că, pe de o parte, printr-un act administrativ emis la 2 iulie 2009 s-a intervenit retroactiv în plata drepturilor băneşti cuvenite intimaţilor pe luna iunie 2009, încălcându-se astfel principiul neretroactivităţii, iar dreptul intimaţilor nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr. 71/2009, care reglementează plata unor sume restante, şi pe de altă parte actul atacat a avut ca efect diminuarea patrimoniului intimaţilor, provocându-le astfel un prejudiciu material viitor şi previzibil.
Pe de altă parte, Curtea constată că, admiţând primul capăt de cerere al acţiunii introductive, referitor la suspendarea actului administrativ cu nr. 1472 din 2 iulie 2009, act ce viza modificarea unilaterală şi în alte condiţii decât cele legale a raporturilor de muncă, în sensul diminuării retribuţiei cuvenite, instanţa de fond a greşit atunci când a obligat pârâtul să emită un alt ordin prin care să autorizeze includerea sporului în discuţie.
Pentru raţiuni juridice de identitate, atunci când s-a considerat că pârâtul nu era abilitat să emită un ordin prin care să diminueze retribuţia reclamanţilor, nici corelativ nu putea fi obligat să emită un act prin care să o includă deoarece obligaţia sa de plată a salariului integral, ca efect al suspendării, este „ope lege".
În consecinţă instanţa va modifica soluţia instanţei de fond în sensul că va înlătura obligaţia recurentului pârât de a emite un ordin de plată a sporului de confidenţialitate de 15%, pentru intimaţii reclamanţi, reţinând în rest celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 3057 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge capătul de cerere din acţiune de obligare a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin de plată a sporului de confidenţialitate de 15% pentru reclamanţi.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1241/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1247/2010. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
