ICCJ. Decizia nr. 1291/2010. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1291/2010
Dosar nr. 147/42/2009
Şedinţa publică din 5 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii şi procedura derulată în faţa primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti reclamanta F. Constanţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii: C.S.M., Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice şi tribunalul Prahova, să se constate nulitatea absolută a trecerii imobilului s. şi a terenului aferent din închiriere în proprietatea altuia, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 161.298 RON şi a unei plăţi lunare de 720 RON actualizată cu rata inflaţiei, pe toată existenţa Complexului T.D. din Constanţa şi să se dispună imobilizarea imobilului prin stoparea şirului de vânzări şi revânzări, până la judecarea recursului de către Curtea de Apel Ploieşti, sau, după caz, sesizarea C.E.D.O.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin sentinţa nr. 11058 din 29 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanţa a fost confirmat un şir de acte abuzive, în urma cărora un contract de închiriere a fost transformat într-un act de proprietate, în acest mod fiind deposedată de imobilul S. din Complexul T.D. Constanţa.
Reclamanta a mai arătat că un teren vândut de primărie „a alunecat" de la nr. 122 la nr. 194, chiar sub complexul T.D., exact sub spaţiul închiriat, chiriaşul devenind astfel proprietar.
Totodată, au fost încălcate prevederile art. 187 din Legea nr. 109/1996 a cooperaţiei de consum, privind păstrarea regimului juridic al terenurilor aflate în administrarea C.C., ultima vânzare fiind făcută de A.N.A.F. cu încălcarea unei hotărâri irevocabile, prin care se anulase intabularea imobilului de către chiriaş.
A precizat că pârâţii au calitate procesuală în cauză, întrucât: C.S.M. selectează şi propune Preşedintelui României numirea şi eliberarea din funcţie a magistraţilor şi le controlează activitatea, Ministerul Justiţiei organizează activitatea de aplicare a legilor şi prevede în bugetul propriu cheltuielile justiţiei, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1000 C. civ.; Ministerul Finanţelor reprezintă S.R. şi achită sumele pentru erorile judiciare iar Tribunalul Prahova pune la dispoziţie sala de stabilire a dreptului de proprietate sau închiriere şi a altor activităţi ale justiţiei.
Reclamanta a precizat că motivaţia atragerii răspunderii celor patru pârâţi rezidă în faptul că magistraţii care au pronunţat hotărâri vătămătoare sunt inamovibili şi nu pot răspunde pentru hotărârile date.
Prin întâmpinările formulate, pârâtul C.S.M. a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi pe cea a lipsei calităţii procesuale pasive, iar Ministerul Justiţiei a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin sentinţa nr. 94 din 25 mai 2009, Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C.S.M. şi a Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul C.S.M. şi a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii C.S.M., Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Tribunalul Prahova, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.S.M., că este neîntemeiată, pârâtul având calitate procesuală pasivă în virtutea prerogativelor conferite de art. 30 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea C.S.M. şi art. 75 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor cât şi datorită faptului că măsura dispusă de către judecători în hotărârile pronunţate în dosarul nr. 32/212/2003 a determinat reclamantul să solicite despăgubiri.
În ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, s-a apreciat că acest pârât are atribuţii specifice prevăzute de HG nr. 83/2005, printre care şi asigurarea mijloacelor financiare şi materiale necesare pentru desfăşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti, iar în condiţiile în care acţiunea are ca obiect şi plata de despăgubiri, acestea nu pot fi solicitate decât de la minister, în calitate de ordonator de credite, aşa încât excepţia este neîntemeiată.
Analizând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a apreciat că în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, acţiunea este inadmisibilă.
A reţinut că niciuna dintre autorităţile pârâte nu a emis un act administrativ, astfel cum este definit de art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, modificată, hotărârile judecătoreşti prin care se pretinde că s-a dispus măsura trecerii imobilului „spălătorie" şi a terenului aferent în proprietatea altuia, nu sunt acte administrative, acestea putând fi schimbate, modificate sau casate numai în urma exercitării căilor de atac ordinare sau extraordinare, reglementate de codul de procedură civilă sau alte legi speciale.
3. Recursul reclamantei
Reclamanta F. Constanţa a formulat recurs împotriva sentinţei menţionate, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, pentru că, prin cererea de chemare în judecată, a dorit sensibilizarea factorilor de decizie din justiţie, a entităţilor care înfăptuiesc actul de administrare a justiţiei, implicate în promovarea unei hotărâri prin care un contract de închiriere a fost transformat într-un act de proprietate.
De asemenea, a arătat că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi reflectă exclusiv punctul de vedere al pârâţilor. Instanţa a reţinut corect că nu a fost identificat un act administrativ atacat sau o cerere nesoluţionată în termenul legal, însă a fost indicat rezultatul final, respectiv dreptul subiectiv vătămat, şi anume transformarea unui contract de închiriere într-un act de proprietate în favoarea chiriaşului, efect care se plasează sub incidenţa Legii nr. 554/2004, care se completează cu dreptul comun.
Prin întâmpinările depuse la dosar, intimaţii-pârâţi Tribunalul Prahova, Ministerul Justiţiei şi C.S.M. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, instanţa de fond a analizat corect obiectul acţiunii şi încadrarea ei în drept, în cauză nefiind întrunite prevederile Legii nr. 554/2004 pentru declanşarea procedurii contenciosului administrativ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de drept relevante
Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat: să se constate nulitatea absolută a trecerii imobilului Spălătorie si a terenului aferent din închiriere în proprietatea altuia; plata în solidar a sumei de 161.298 Ron şi a unei plăţi lunare de 720 Ron, actualizată la rata inflaţiei pe toată durata existenţei Complexului T.D. din Constanţa; să se dispună imobilizarea imobilului prin stoparea şirului de vânzări şi revânzări, până la judecarea recursului de către Curtea de Apel Ploieşti sau, după caz sesizarea C.E.D.O.
Instanţa de fond a constatat corect că, având acest obiect, demersul reclamantei nu se circumscrie unei acţiuni în contencios administrativ în accepţiunea art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004.
În plus faţă de considerentele reţinute în motivarea sentinţei atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă tinde să repună în discuţie, în afara cadrului procesual firesc, un raport juridic civil supus judecăţii în litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 11058 din 29 noiembrie 2006 a Judecătoriei Constanţa, hotărâre judecătorească supusă căilor de atac prevăzute de Codul de procedură civilă.
Deşi toţi cei trei intimaţi-pârâţi sunt, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, entităţi implicate în administrarea justiţiei, fiecare potrivit propriei competenţe, o hotărâre judecătorească nu poate fi reformată pe calea aleasă de aceasta, art. 129 din Constituţia României prevăzând că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii.
Afirmarea unui drept subiectiv pretins vătămat nu este suficientă pentru acţionarea în contencios administrativ, fiind necesar ca vătămarea să fie efectul unui act administrativ tipic sau asimilat, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
2. Temeiul legal al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei atacate, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F. Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 94 din 25 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1270/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1305/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
