ICCJ. Decizia nr. 1335/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1335/2010
Dosar nr. 1007/33/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 437 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5717/2009 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada septembrie 1942 – 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 1 noiembrie 2008.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În raport cu dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în acord cu jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi în considerarea jurisprudenţei C.E.D.O. referitoare la existenţa unei practici unitare şi la principiul nediscriminării, Curtea de apel, în urma analizei probatoriului administrat în cauză şi a declaraţiilor martorilor audiaţi în mod nemijlocit de către instanţă, care, la rândul lor, sunt beneficiari ai prevederilor ordonanţei, că reclamantul împreună cu familia sa s-a refugiat din localitatea de domiciliu Halmăşd, Judeţul Sălaj, în localitatea Roşia, Judeţul Bihor, a urmare a persecuţiilor etnice şi a cedării Ardealului de Nord în urma Dictatului de la Viena.
Din depoziţiile martorilor, a reţinut instanţa că reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu în luna august 1942 şi a revenit în localitatea de domiciliu în primăvara anului 1945.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta C.J.P. Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că, în condiţiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizaţie de până la 500 lei, iar reclamantul a făcut dovada cu martori în privinţa încadrării sale în situaţia reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 şi art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depăşeşte suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată.
Recurenta-pârâtă mai susţine că în practica Instanţei Supreme (deciziia nr. 3738/2007) s-a reţinut că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care şi-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care şi-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuţiilor exercitate asupra ţiganilor şi evreilor.
În concluzie, recurenta-pârâtă critică sentinţa recurată sub aspectul faptului că a fost pronunţată în lipsa prezentării de către reclamant a actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de persoană refugiată.
Analizând cauza, prin prisma şi în limita motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurenta-pârâtă critică soluţia pronunţată de Curtea de apel sub două aspecte:
- sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susţine că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se poate face prin declaraţii de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., şi în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanţă.
- sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susţine că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administraţia statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existenţa unor persecuţii din motive etnice.
În ceea ce priveşte dovada încadrării în ipoteza reglementată de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori."
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 61 din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege".
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, chiar cu referire la dispoziţiile OG nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispoziţiilor legale incidente.
În cauză reclamantul a depus diligenţele necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa emisă de D.J.A.N. Bihor, în care se menţionează că numitul P.T. (tatăl reclamantului) nu figurează în documentele deţinute de instituţie.
Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorului P.F., pe care a apreciat-o ca fiind pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, din cuprinsul căreia rezultă că familia reclamantului s-a refugiat în perioada reţinută de instanţă din cauza persecuţiilor etnice exercitate asupra lor în localitatea de domiciliu ulterior cedării Adealului de Nord după Dictatul de la Viena.
Înalta Curte reţine că întemeiat instanţa de fond a apreciat, pe baza declaraţiei martorului P.F., coroborată cu celelalte înscrisuri depuse în probaţiune, că refugiul familiei reclamantului s-a datorat persecuţiilor din motive etnice exercitate de ocupaţia străină, astfel că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la situaţia persoanelor care şi-au schimbat domiciliul din alte motive.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situaţiei de fapt constând în refugiul familiei reclamantului şi a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispoziţiilor respective.
Criticile din recurs referitoare la faptul că drepturile prevăzute de OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administraţia statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, că „cetăţenii români, indiferent de naţionalitate, care au fost persecutaţi din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile româneşti aflate sub ocupaţia altor state şi indiferent dacă localitatea în care au fost strămutaţi ori s-au refugiat se afla sub jurisdicţie românească ori sub administraţia unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menţionat".
În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de faţă este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinţei recurate în sensul dispoziţiilor art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.J.P. Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 437 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1316/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1338/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
