ICCJ. Decizia nr. 1387/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1387/2010
Dosar nr. 27631/3/2007
Şedinţa publică din 10 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 213/2009 pronunţată la data de 21 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti,secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea reclamantei la judecata capătului de cerere privitor la despăgubiri şi a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanta SC I. SA cu sediul în comuna M., DN 3A Bucureşti Feteşti Km 151, judeţul Ialomiţa în contradictoriu cu pârâta A.D.S. – Bucureşti, str. Ş.V., ce se refereau la anularea Normelor Interne aprobate de pârâtă pentru aplicarea Legii nr. 249/2003 şi a hotărârilor Consiliului de Administraţie al A.D.S. nr. 20 din 27 octombrie 2005 şi nr. 3 din 27 februarie 2007, anularea privind partea referitoare la redevenţa la contractele de concesionare de terenuri agricole prin metoda atribuirii directe, în speţă concesionarea suprafeţei de 630 ha teren agricol de la B., judeţul Ialomiţa, redevenţa ce trebuia stabilită fiind cea de 459 kg. grâu la ha şi nu 1632 kg., echivalent grâu la ha.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 213 din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S., modificată şi completată, stabilirea nivelului redevenţei reprezintă atribuţia exclusivă a Consiliului de Administraţie al pârâtei, iar Normele interne de aplicare a prevederilor Legii nr. 249/2003, HG nr. 354/2005 şi Ordinul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 804 din 17 august 2005 privind încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, aprobate prin hotărârea nr. 17/2005 a Consiliului de Administraţie al A.D.S., astfel cum au fost modificate şi completate prin hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2005 a aceluiaşi Consiliu de Administraţie, sunt legale, ele raportându-se alternativ, fie la valoarea redevenţei dintr-un contract preexistent, în speţă la valoarea redevenţei de 1632 kg. STAS 813/68/ha/an, pentru teren arabil stabilită prin contractul de arendă din 8 iunie 2005 încheiat de părţile în prezenta cauză, cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren, fie la nivelul obţinut prin formula de calcul pentru concesionarea prin atribuire directă.
Instanţa de fond a reţinut că nu poate fi avută în vedere solicitarea reclamantei de a se lua în calcul varianta Normelor Interne anterior completării acestora prin Hotărârea nr. 20 din 27 octombrie 2005 a Consiliului de Administraţie al A.D.S., pentru că, contractul de concesionare trebuie să respecte normele în vigoare la data încheierii sale, conform principiului „tempus regit actum”.
Cât priveşte durata contractului de concesionare, instanţa de fond a reţinut că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 212 din Legea nr. 268/2001, modificată şi completată, care îi conferă reclamantei dreptul la concesionare directă „pe perioada existenţei mijlocului fix, sau a activului, dar nu mai mult de 49 de ani”, cât şi prevederile Hotărârilor Consiliului de Administraţie ale pârâtei care cuprind termene reduse de încheiere a contractului de concesiune, nemulţumirile reclamantei sub acest aspect putând fi exprimate în cadrul unui proces în contencios administrativ (obiectul acţiunii de faţă neprevăzând o astfel de solicitare).
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC I. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind invocat motivul de modificare al sentinţei prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii” şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă susţine în esenţă că instanţa de fond a soluţionat cauza cu aplicarea greşită a legii, neprocedându-se la examinarea legalităţii prevederilor din Normele Interne respective în raport de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, respectiv Legea nr. 268/2008 şi Normele Interne de aplicare aprobate prin HG nr. 626/2001.
Completarea Normelor Interne de aplicare a Legii nr. 249/2003 cu un ultim parag., susţine recurenta-reclamantă, prin care se stabileşte redevenţa, la contractele de concesionare prin atribuire directă, fără aplicarea „formulei de calcul” (în funcţie de indicatori obiectivi precum clasa de calitate a terenului, dotarea cu utilităţi, etc.) numai prin preluarea nivelului cel mai ridicat, din contractele preexistente, chiar dacă redevenţa/arenda din acele contracte preexistente – a fost stabilită ca urmare a unei licitaţii cu strigare – cum este cazul în speţă, este nelegală, în speţă fiind vorba de încheierea unui contract de concesiune prin atribuire directă a unui teren din domeniul public al statului şi nu de încheierea unui contract de drept comun care se face în funcţie de cerere şi ofertă.
Normele Interne de aplicare a Legii nr. 249/2003 introduse prin hotărârea nr. 20/2005 a Consiliului de Administraţie al A.D.S., susţine recurenta-reclamantă, sunt contrare dispoziţiilor art. 25 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 aprobate prin HG nr. 626/2001 şi ele adaugă la lege, fiind contrare şi scopului legii.
În sfârşit, susţine recurenta-reclamantă, greşit a apreciat instanţa de fond ca fiind corecte prevederile din hotărârile Consiliului de Administraţie al A.D.S. nr. 3/2007 şi nr. 237/2008, care pe lângă stabilirea nivelului redevenţei fără aplicarea formulei de calcul a stabilit şi o durată mai mică a contractului de concesiune, de 2 ani, apoi de 20 de ani, decât prevederile art. 212 din Legea nr. 268/2001, susţinând că acestea sunt rezultatul unei negocieri.
De altfel, susţine recurenta-reclamantă, pe acest aspect instanţa de fond nici nu s-a pronunţat în concret, deşi la termenul de judecată din 1 octombrie 2008 s-a procedat la completarea acţiunii cerând analizarea şi a acestui aspect al duratei mai mici a contractului de concesiune.
Intimata A.D.S. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei instanţei de fond.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenurile proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea A.D.S., modificată şi completată, reglementează printre altele, prin art. 1 lit. c) şi regimul concesionării sau arendării terenurilor proprietate publică şi privată a statului, aflate în exploatarea acestora.
Conform art. 213 din această lege „în cazul procedurii de concesionare prin atribuire directă, nivelul redevenţei se aprobă de către Consiliul de Administraţie al A.D.S.”.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001, modificată şi completată, aprobate prin HG nr. 626/2001, în art. 35 alin. (1) stabilesc că „A.D.S. va elabora proceduri interne în baza cărora se va desfăşura procesul de privatizare şi/sau de concesionare. Procedurile vor fi aprobate de Consiliul de Administraţie al A.D.S. în termen de 10 zile de la data intrării în vigoare a prezentelor Norme metodologice”.
Potrivit acestor reglementări, A.D.S. a elaborat Normele Interne privind aplicarea prevederilor Legii nr. 249/2003, HG nr. 354/2005 şi ale Ordinului Ministrului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 804/2005, aprobate prin hotărârea Consiliului de administraţie al A.D.S. nr. 17 din 7 septembrie 2005 şi completate prin hotărârea nr. 20/2005 a Consiliului de Administraţie al A.D.S., conform cărora redevenţa pentru acele suprafeţe de teren ce urmează a fi atribuite direct, spre concesionare şi care fac obiectul unor contracte de concesiune/arendă/asociere în participaţiune a fost stabilită la valoarea din contractul preexistent, chiar dacă nivelul redevenţei din contractele preexistente a rezultat în urma unor licitaţii cu strigare.
Cum, în speţă, terenul în suprafaţă de 630 ha teren făcea obiectul unui contract de arendă încheiat de intimata pârâtă cu recurenta reclamantă (nr. 17/2005), Consiliul de Administraţie al A.D.S., prin art. 7 din Hotărârea nr. 3 din 27 februarie 2007 a aprobat concesionarea prin atribuire directă a suprafeţei de 630 ha teren din comuna B., judeţul Ialomiţa, stabilind nivelul redevenţei la nivelul arendei din contractul de arendă – 1632 kg. grâu STAS 813/68/ha anual pentru terenul arabil.
Având în vedere prevederile legale speciale, incidente în cauză, Legea nr. 268/2001, modificată şi completată, instanţa de fond interpretând în mod corect legea, a apreciat astfel în mod just că stabilirea nivelului redevenţei reprezintă atribuţia exclusivă a Consiliului de Administraţie al A.D.S. că exercitarea acestei atribuţii a fost realizată cu bună credinţă, fără a se înfăptui vreun abuz în acest sens.
Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, stabilirea prin Normele Interne de aplicare a prevederilor Legii nr. 249/2003 a unui nivel al redevenţei raportat alternativ, fie la valoarea redevenţei dintr-un contract preexistent, fie la un nivel obţinut potrivit unei formule de calcul aplicabilă în cazul concesionărilor prin metoda atribuirii directe pentru situaţiile în care investitorii nu aveau deja relaţii contractuale cu A.D.S., pentru suprafeţele respective de teren, este perfect legală, aceste Norme Interne fiind în deplină concordanţă cu prevederile legale sus-menţionate.
Faptul că între părţile în litigiu există un contract de arendare, conform căruia arenda fusese stabilită la echivalentul a 1632 kg. grâu STAS 813/68/ha anual, a determinat intimata-pârâtă la stabilirea unei redevenţe la acelaşi nivel în contractul de concesionare încheiat, nivel al redevenţei aprobat şi prin hotărârea nr. 3 din 27 februarie 2007 a Consiliului de Administraţie a A.D.S.
În mod corect a motivat instanţa de fond stabilirea acestui nivel al redevenţei, reţinând că este firesc şi totodată legal ca „modalitatea de stabilire a nivelului redevenţei să aibă în vedere conservarea unor drepturi deja câştigate, corelative unor obligaţii asumate, acceptate de către partenerul contractual”.
Dar, mai mult decât atât, chiar recurenta-reclamantă motivându-şi recursul precizează că „Legea nr. 268/2001 atunci când dispune că investitorii care au cumpărat activele fostelor I.A.S.-uri aflate în faliment vor primi în concesiune directă terenuri agricole în scopul dezvoltării de activităţi economice şi a punerii în valoare a activelor cumpărate, nu instituie un regim de favoare în stabilirea nivelului redevenţei şi cu atât mai puţin cazuri de îmbogăţire fără justă cauză”.
Nu poate fi reţinut nici faptul că au fost încălcate dispoziţiile art. 25 din HG nr. 626/2001, aşa cum susţine recurenta reclamantă, care se referă la faptul că „redevenţa minimă va fi stabilită de Consiliul de Administraţie al A.D.S. în funcţie de clasele de calitate ale terenurilor concesionate”, faţă de dispoziţiile legale cu caracter special deja enunţate şi potrivit cărora stabilirea nivelului redevenţei este atributul exclusiv al Consiliului de Administraţie al intimatei-pârâte, aceasta elaborându-şi şi procedurile interne în baza cărora se desfăşoară şi procesul de concesionare, la toate acestea adăugându-se şi faptul că la data concesionării între părţi există deja încheiat un contract de arendă pentru aceeaşi suprafaţă de teren.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs formulat, referitor la greşita stabilire a duratei contractului de concesiune prin cele două hotărâri ale Consiliului de Administraţie al A.D.S. nr. 3/2007 şi nr. 237/2008, durata stabilită de 2 ani, apoi de 20 de ani, nerespectând prevederile art. 212 din Legea nr. 268/2001, recurenta-reclamantă acreditând chiar ideea că instanţa de fond nu a analizat acest aspect, considerent pentru care socoteşte necesară o casare cu trimitere a cauzei, se constată că şi acesta este nefondat.
Dimpotrivă, aşa cum de altfel susţine intimata-pârâtă, instanţa de fond a analizat şi acest aspect, reţinând corect că textul art. 212 din Legea nr. 268/2001, modificată şi completată, îi conferă recurentei-reclamante dreptul la concesionare prin atribuire directă „pe perioada existenţei mijlocului fix sau a activului, dar nu mai mult de 49 de ani”.
Deci, textul de lege prevede un termen maxim de 49 de ani de concesionare şi nu exclude posibilitatea ca părţile să stabilească de comun acord durata concesionării, durată care să ţină seama de „perioada existenţei mijlocului fix sau a activului”, în speţă activele cumpărate de recurenta-reclamantă referindu-se la construcţii, sisteme de irigaţii şi desecare, drumuri, etc.
Aşadar, instanţa de fond a analizat şi acest aspect al duratei contractului de concesionare, inserat în cele două hotărâri ale Consiliului de Administraţie, nefiind exclusă posibilitatea unor negocieri în viitor cu privire la durata concesionării, durată care poate suferi modificări.
Pentru toate aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt neîntemeiate, recursul se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC I. SA Movila împotriva sentinţei civile nr. 213 din 21 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1392/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 1385/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
