ICCJ. Decizia nr. 1457/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1457/2010
Dosar nr.9632/1/2009
Şedinţa publică din 12 martie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 5216 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost anulat recursul declarat de D.G.F.P. Braşov - Direcţia Controlului Fiscal în numele A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 161/F/CA din 27 octombrie 2008 a Curţii de Apel Braşov şi a fost respins ca nefondat recursul declarat în nume propriu de D.G.F.P. Braşov împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa învestită cu soluţionarea recursurilor formulate a reţinut că recursul exercitat de D.G.F.P. Braşov în numele A.N.A.F. nu este semnat potrivit dispoziţiilor art. 67 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., întrucât recursul poartă semnătura directorului executiv, fără a se prezenta la dosar mandatul special acordat de A.N.A.F. pentru exercitarea acestei căi de atac.
Cu privire la recursul declarat în nume propriu de D.G.F.P. Braşov instanţa de control judiciar a reţinut că înscrisurile aflate la dosar dovedesc, fără putinţă de tăgadă, că SC S.I. SRL Braşov nu datorează sumele stabilite de organele fiscale prin actele atacate, referitoare la suma de 8.432.713,009 RON reprezentând impozit pe profit, dobândă şi penalităţi de întârziere, cât şi pentru suma de 135.698,831 RON impozit pe profit.
De asemenea, instanţa de control judiciar a reţinut că dispoziţia organului fiscal, cuprinsă la pct. 3 din Decizia nr. 323 din 20 octombrie 2004, obiect al litigiului de faţă, a fost corect stabilită de organul fiscal având în vedere dispoziţiile din Legea nr. 414/2002 şi HG nr. 859/2002
Împotriva acestei hotărâri a declarat contestaţie în anulare A.N.A.F., criticând Decizia pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
Contestatoarea a invocat dispoziţiile art. 318 teza I din C. proc. civ. şi a arătat că dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, întrucât în mod greşit instanţa de recurs a anulat recursul A.N.A.F. pentru lipsa mandatului.
A precizat că mandatul din 25 noiembrie 2008 aflat la dosar, transmis de A.N.A.F. către D.G.F.P. Braşov, în vederea promovării recursului, este perfect valabil, întrucât a fost semnat în conformitate cu dispoziţiile legale de o persoană împuternicită în acest sens, conform Ordinelor Preşedintelui A.N.A.F. nr. 822 din 18 iunie 2007 şi nr. 2187 din 1 noiembrie 2007 şi HG nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea contestaţiei de faţă, analizând motivele formulate în raport cu Decizia atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge contestaţia în anulare, pentru considerentele ce urmează.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu suntem în prezenţa unei greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Noţiunea de „greşeală materială” folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal.
„Greşelile materiale”, conform art. 318 din C. proc. civ., sunt erori evidente şi involuntare cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; ele nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.
Verificarea unei astfel de greşeli materiale nu trebuie să implice, aşadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare tinde la desfiinţarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziţii legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziţia părţilor calea recursului la recurs.
Ori, susţinând că instanţa de recurs nu a atribuit unui înscris aflat la dosarul cauzei forţa probatorie arătată, contestatorul invocă aspecte care ţin de fondul cauzei, de modul în care instanţa de recurs, prin aprecierea probelor şi prin stabilirea situaţiei de fapt, în raport cu interpretarea dată dispoziţiilor legale aplicabile, a înţeles să exercite controlul hotărârii recurate.
Or, aceste aspecte, aşa cum s-a arătat, exced noţiunii de „greşeală materială” în sensul dispoziţiilor art. 318 din C. proc. civ.
Contestatoarea invocă ca fiind greşeli materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ., aprecierea situaţiei de fapt şi de drept, interpretarea mandatului aflat la dosar, care în opinia contestatoarei este perfect valabil pentru exercitarea căii de atac.
Se constată astfel că motivele apreciate de contestatoare ca fiind greşeli materiale vizează greşeli de judecată, care nu pot forma obiectul contestaţiei în anulare.
A da părţilor posibilitatea de a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă dreptul părţilor de a provoca rejudecarea recursului, respectiv un recurs la recurs.
Este adevărat că în practica instanţelor şi în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greşeală materială”, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., situaţia în care a fost anulat greşit recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, dar numai în cazul în care nu s-a observat că la dosar se află dovada acestui mandat.
În cauza dedusă judecăţii nu s-a dispus anularea recursului pentru lipsa calităţii de reprezentant, pentru că instanţa nu a observat existenţa mandatului, ci s-a apreciat că acest mandat depus în faţa instanţei de recurs nu face dovada calităţii de reprezentant.
Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu sunt întemeiate, nefiind în cauză săvârşită o greşeală materială şi în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva deciziei nr. 5216 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1458/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1456/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
