ICCJ. Decizia nr. 1466/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1466/2010
Dosar nr. 10298/2/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A.C M. Bucureşti SA a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. 226 din 9 octombrie 2009 emise de pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin actul administrativ contestat, pârâta a stabilit în sarcina sa de plată suma de 3.698.681 RON, cu titlu de obligaţii suplimentare.
Reclamanta a susţinut că, în speţa de faţă, există un caz bine justificat, întrucât autoritatea publică pârâtă şi-a depăşit competenţele când a apreciat că societatea nu a acţionat în sensul prevăzut de art. 99 alin. (3) C. proCod Fiscal
De asemenea, recurenta a menţionat faptul că trebuia să existe aprobarea organului fiscal ierarhic superior pentru a se putea extinde controlul fiscal pe o perioadă mai mare decât cea prevăzută în avizul iniţial.
În opinia recurentei, autoritatea fiscală a interpretat greşit actele normative care reglementează taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe profit, precum şi majorările aferente la aceste taxe.
Recurenta a susţinut că paguba iminentă este legată de riscul executării silite a sumelor de bani indicate în Decizia de impunere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3921 din 17 noiembrie 2009, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În speţă, nu există un caz bine justificat, în sensul art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, care să impună suspendarea efectelor actului atacat, întrucât organul fiscal de control nu şi-a depăşit competenţa: la data începerii controlului reclamanta era considerată contribuabil mijlociu, iar întreaga perioadă pentru care s-a dispus efectuarea controlului este anterioară datei la care aceasta a devenit mare contribuabil.
În plus, nu există dispoziţii legale care să stabilească o sancţiune în cazul prelungirii duratei controlului fiscal.
Totodată, judecătorul fondului a apreciat că, cel puţin la o primă analiză, nu se poate reţine încălcarea dreptului reclamantei de a fi informată, deoarece aceasta a fost înştiinţată la sfârşitul controlului cu privire la constatările rezultate din inspecţia fiscală.
Cât priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea de apel a arătat că analiza acestora este una complexă, motiv pentru care nu se poate realiza decât de către instanţa învestită cu fondul pricinii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC A.C.M. Bucureşti SA, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii cererii de suspendare astfel cum a fost formulată.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Recurenta apreciază că motivarea sentinţei este sumară şi că judecătorul cauzei nu s-a raportat la situaţia de fapt şi de drept concretă prezentată în cererea de chemare în judecată.
În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta menţionează că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susţine de către societatea recurentă faptul că instanţa de fond a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 78 alin. (5) din Legea nr. 448/2008, ca nefiind imperative, iar prin aceasta a antamat fondul pricinii.
De asemenea, recurenta a susţinut faptul că prima instanţă a realizat o interpretare greşită şi cu privire la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 414/2002 şi art. 21 alin. (1) din Cod Fiscal
Pe de altă parte, recurenta a expus argumentele care în concepţia sa fac dovada existenţei unei pagube iminente în situaţia executării silite a deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. 226 din 9 octombrie 2009.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu motivele de recurs formulate, cât şi din oficiu, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În speţă, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.
În cauză, judecătorul fondului nu a analizat susţinerile recurentei-reclamante cu privire la existenţa cazului bine justificat, în raport cu dispoziţiile legale invocate de aceasta, ci doar s-a rezumat la o serie de afirmaţii de ordin generic.
Cu alte cuvinte, judecătorul nu a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanţa împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurenta-reclamantă, din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
Mai mult decât atât, prima instanţă nu a analizat cea de-a doua condiţie impusă de textul legal anterior amintit, respectiv iminenţa producerii unei pagube în situaţia executării silite a deciziei de impunere.
În concluzie, în speţă, nu s-au respectat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică, între elementele de conţinut ale hotărârii judecătoreşti şi expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A.C.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3921 din 17 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1549/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1465/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
