ICCJ. Decizia nr. 1491/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1491/2010
Dosar nr. 252/59/2009
Şedinţa publică din 16 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 239 din 6 iulie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC V.E. România SRL Timiş (SC S. România SRL), în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F., D.R.A.O.V. Timişoara şi A.N.V. Drept urmare, instanţa de judecată a anulat Decizia privind soluţionarea contestaţiei din 12 decembrie 2008, emisă de A.N.A.F. - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, dispoziţia din 30 octombrie 2008, emisă de D.R.A.O.V. Timişoara în numele A.N.V., deciziile pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 9 septembrie 2008, precum şi procesele-verbale nr. x din 5 septembrie 2008 şi nr. y din 5 septembrie 2008, emise de Biroul Vamal J. cu privire la suma de 2.600.877 RON, reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată. Totodată, instanţa a dispus obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 2.600.877 RON şi la plata către aceeaşi reclamantă a sumei de 22.651,65 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Societatea reclamantă a introdus în România, în calitate de utilizator, maşini, utilaje şi echipamente utilizate în procesul de producţie, în baza contractelor de leasing operaţional nr. 1 şi 2 din 2003, încheiate cu societăţile germane V.V., cu acordul V.E.AG, şi V.E.C., respectiv V.V. v.mbH, cu acordul V.E. AG şi V.E.W. GmbH.
Conform art. 27 alin. (1) din Ordonanţa de Guvern nr. 51/1997, aceste bunuri au beneficiat de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale şi alte drepturi de import.
Prin declaraţiile vamale din 26 iulie 2007, din 30 iulie 2008 şi din 24 august 2008, societatea reclamantă a închis regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale şi alte drepturi de import iniţiat în baza Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997, prin punerea în liberă circulaţie a bunurilor cu exceptare de la plata taxelor vamale în baza certificatelor T2, ca dovezi ale statutului comunitar al bunurilor şi cu exonerare de plata TVA.
Organul vamal, după acceptarea declaraţiilor de punere în liberă circulaţie sus-indicate, a efectuat un control ulterior, prin care a considerat că SC V.E. România SRL datorează TVA aferent acestor bunuri, calculat la valoarea de la data introducerii lor în ţară.
Cu privire la legalitatea acestui control, instanţa de fond reţine că, potrivit art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, „autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declaraţia vamală.", apreciind, în raport cu această reglementare, că dreptul autorităţii vamale de a modifica declaraţia vamală nu este condiţionat de o constatare anterioară a existenţei unor informaţii incomplete sau incorecte.
Cât priveşte dispoziţiile 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006, conform cărora „când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune", instanţa de fond apreciază că acest text nu reglementează condiţiile declanşării controlului ulterior, ci posibilitatea autorităţilor vamale de a proceda - ulterior efectuării controlului - la regularizarea situaţiei, limitând această regularizare numai la ipotezele în care se constată că dispoziţiile legale „au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete".
Instanţa de fond consideră, aşadar, că dreptul autorităţii vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiţiei existenţei unor informaţii incomplete sau incorecte.
Referitor la argumentul privind lipsa oricărei culpe a reclamantei, instanţa de fond apreciază că din datele dosarului nu rezultă că este imputabilă reclamantei omisiunea stabilirii de către organele vamale a obligaţiei de plată a taxei pe valoarea adăugată la închiderea regimurilor de admitere temporară cu exonerare totală sau parţială de la plata drepturilor de import sub care au fost plasate iniţial echipamentele.
În acest sens, reţine prima instanţă, nici autorităţile pârâte nu au invocat lipsa bunei credinţe a reclamantei şi nici nu au justificat efectuarea controlului ulterior decât prin dispoziţiile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006.
Pe de altă parte, se arată în considerentele sentinţei atacate, impunerea majorărilor de întârziere la plata cu întârziere a unei obligaţii fiscale nu este condiţionată de existenţa unei culpe din partea debitorului.
Astfel, arată instanţa de fond, conform 119 alin. (1) C. proCod Fiscal, „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere", iar potrivit art. 120 alin. (1) C. proCod Fiscal, „majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv".
Apreciază instanţa de fond că, potrivit dispoziţiilor legale citate, legea stipulează calcularea majorărilor de întârziere în toate ipotezele în care obligaţiile fiscale sunt achitate după expirarea termenul de scadenţă, indiferent dacă s-a stabilit sau nu culpa debitorului, ceea ce înseamnă că este irelevantă, în stabilirea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere, lipsa oricărei culpe a reclamantei în omisiunea organelor vamale de a stabili obligaţia reclamantei de plată a taxei pe valoarea adăugată.
Cât priveşte fondul litigiului, instanţa de fond reţine că reclamanta nu contestă obligaţia principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale.
În acest sens, se arată în considerentele sentinţei recurate, reclamanta a contestat şi competenţa organelor vamale de a stabili obligaţia fiscală respectivă, în condiţiile în care operaţiunea în litigiu nu este un import.
De asemenea, reţine prima instanţă, potrivit adresei din 19 decembrie 2006 emise de către Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul A.N.V. către Direcţiile Regionale Vamale, în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, iniţiate înainte de aderare şi care se încheie după aderare - astfel cum este şi cazul reclamantei în prezenta cauză - la punerea în liberă circulaţie a acestor mărfuri, în situaţia în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din Cod Fiscal, declarantul evidenţiază TVA în declaraţia vamală fără să o plătească efectiv la autoritatea vamală [pct. 1 lit. e) din adresă].
Instanţa de fond reţine că această interpretare, dată textelor legale de către autoritatea centrală vamală specializată în astfel de operaţiuni (respectiv de Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul A.N.V.), are caracter oficial şi nu a fost contestată de autorităţile pârâte; or, această interpretare confirmă opinia reclamantei, conform căreia nu are obligaţia de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea vamală.
Cu toate acestea, organele vamale au impus reclamantei plata taxei pe valoarea adăugată la autoritatea vamală, calculând şi majorări de întârziere retroactiv, respectiv de la data acordării liberului de vamă.
S-a subliniat că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorităţi vamale, respectiv de Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul A.N.V. şi de autoritatea vamală emitentă a actelor contestate de reclamantă în prezenta cauză.
Astfel, arată prima instanţă, în timp ce interpretarea dată de Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul A.N.V. exonerează reclamanta de plata taxei pe valoarea adăugată la autoritatea vamală, deci şi de plata unor majorări de întârziere, (având caracter accesoriu în raport cu obligaţia fiscală de plată a taxei pe valoarea adăugată), interpretarea dată de D.R.A.O.V. Timişoara în deciziile pentru regularizarea contestate de reclamantă impun acesteia plata taxei pe valoarea adăugată (şi a accesoriilor) la autoritatea vamală.
O astfel de situaţie, reţine instanţa de fond, contravine principiului certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. c) din Cod Fiscal, conform căruia certitudinea impunerii implică „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale”.
Or, se arată în considerentele sentinţei recurate, în prezenta cauză este evidentă lipsa de coerenţă a acţiunii organelor vamale în materia plăţii taxei pe valoarea adăugată în astfel de situaţii. Indiferent dacă această lipsă de coerenţă se datorează normelor juridice lipsite de claritate sau interpretărilor date acestor norme de către organele vamale, ea afectează situaţia financiară a reclamantei, care se vede în imposibilitatea de a determina influenţa deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii sale fiscale.
Instanţa de fond apreciază că această lipsă de coerenţă în aplicarea dispoziţiilor legale aduce atingere şi principiului bunei credinţe, care guvernează relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale, conform art. 12 C. proCod Fiscal, care prevede că „relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii”, în condiţiile în care D.R.A.O.V. Timişoara ignoră interpretarea dată unor situaţii similare de către autoritatea centrală vamală specializată în operaţiunile vamale respective (respectiv de Direcţia Tehnici de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul A.N.V.).
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs pârâtele D.R.A.O.V. Timişoara, în nume propriu şi pentru A.N.V. şi respectiv, D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Autorităţii de Administrare Fiscală, solicitând modificarea ei în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Prin recursul declarat de A.N.V. şi D.R.A.O.V. Timişoara au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-au susţinut, în esenţă, următoarele:
Hotărârea atacată este criticabilă, întrucât prima instanţă a nesocotit prevederile legale aplicabile la data depunerii declaraţiilor vamale şi exercitării controlului ulterior.
Se susţine, astfel, prin acest recurs, că adresa A.N.V. din 19 decembrie 2006 a redat prevederea legală în vigoare la data emiterii ei, respectiv la 14 decembrie 2006, însă dispoziţiile art. 157 Cod fiscal au fost modificate prin OUG nr. 22/2007, cu aplicabilitate de la 15 aprilie 2007, astfel că punctul de vedere exprimat anterior nu mai putea fi aplicat.
Conform prevederilor art. 157 alin. (4), aşa cum au fost modificate prin OUG nr. 22/2007, prin exceptare de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 - 31 decembrie 2008, inclusiv, nu se va face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153, care au obţinut certificat de amânare de la plată, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice. De la data de 1 ianuarie 2009, prin exceptare de la prevederile alin. (3), nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153.
Ca atare, instanţa era datoare să sesizeze că aceste dispoziţii legale erau incidente la data depunerii declaraţiilor vamale de punere în liberă circulaţie (26 iulie 2007, 24 august 2007, 30 iulie 2007), fără să mai intre în cercetarea conţinutului adresei administrative emise de către A.N.V.
Mai mult, autoritatea vamală a solicitat contestatoarei, în scris, prin adresa din 25 iunie 2008, să facă dovada înlesnirii de plată a TVA, însă aceasta a precizat că nu deţine astfel de documente.
Se constată, susţin recurentele, că impunerea era legal stabilită, la momentul încheierii regimului suspensiv şi în lipsa certificatului de amânare născându-se obligaţia de plată a TVA.
În speţă, regimul de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale a fost acordat ca urmare a contractelor de leasing, conform clauzelor din acestea, sub condiţia derulării lor conform respectivelor clauze, iar din analiza modului de derulare a contractelor a rezultat că societatea nu a achitat nici o rată de leasing aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv.
În condiţiile în care în mod legal a fost stabilit în sarcina societăţii un debit de natura taxei pe valoare adăugată în vamă, s-a apreciat că, în raport cu prevederile legale aplicabile, aceasta datorează şi accesoriile în sumă totală de 2.600.877 RON, conform principiului de drept accesorium sequitur principale.
Pârâta-recurentă A.N.A.F. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căruia a făcut referire, în esenţă, la aceleaşi aspecte de nelegalitate a hotărârii.
S-a susţinut astfel că modul de derulare al contractului de leasing în discuţie nu respectă forma şi trăsăturile esenţiale ale acestui tip de contract, reclamanţii încălcând obligaţiile prevăzute de legea specială de reglementare în baza căreia a obţinut regimul vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plată, respectiv art. 10 din OG nr. 51/1997.
Totodată, întrucât aceste operaţiuni au fost închise în afara termenului de 7 ani prevăzut de respectivul act normativ, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 95 alin. (2) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam., în vigoare la data acordării regimului vamal suspensiv, potrivit căruia „autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv atunci când titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat”.
În condiţiile date, menţinerea regimului vamal de admitere temporară nu se justifică, organele stabilind în mod legal obligaţia de plată pentru suma de 937.727 RON TVA, cu accesoriile aferente.
S-a apreciat, totodată, că instanţa a tratat superficial rezolvarea problemei legată de adresa nr. 68829 din 19 decembrie 2006, reţinând că aceasta emană de la autoritatea indicată de reclamantă doar pe baza unor simple prezumţii, aceasta nefiind semnată de reprezentantul autorităţii emitente şi ştampilată, astfel încât asupra temeiniciei hotărârii pluteşte o urmă de incertitudine care conduce, în mod firesc, la necesitatea reanalizării situaţiei de fapt şi de drept.
Reclamanta-intimată SC V.E. România SRL (actuală S. România SRL) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondate, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecate ocazionate de judecarea acestora.
În combaterea motivelor de recurs s-a apreciat, în esenţă, că atâta timp cât organul vamal nu face dovada existenţei unor informaţii noi care să răstoarne situaţia de fapt declarată de către titularul operaţiunii supuse încadrării vamale, iar societatea a pus la dispoziţia organelor vamale întreaga documentaţie ce a stat la baza întocmirii declaraţiilor vamale, fără a fi informată cu privire la necesitatea prezentării altor documente necesare stabilirii situaţiei de fapt şi fără a menţiona existenţa vreunei obligaţii principale de plată, calcularea ulterioară a accesoriilor nesocoteşte sensul şi scopul legii naţionale.
S-a făcut referire şi la imposibilitatea calculării de către organele fiscale a obligaţiilor fiscale accesorii născute din neachitarea unei obligaţii principale scadente, în lipsa culpei societăţii, apreciindu-se totodată că prin impunerea acesteia la plata unei obligaţii necomunicate în termen legal se aduce atingere în mod grav principiului bunei - credinţe ce ar trebui să guverneze relaţia organ fiscal-contribuabil, dar şi principiilor certitudinii impunerii şi proporţionalităţii, ceea ce contravine atât legislaţiei naţionale cât şi jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
În opinia intimatei, măsura luată de stat nu poate fi considerată proporţională cu scopul urmărit, atât timp cât prin aceasta organul fiscal sancţionează societatea în scopul recuperării unor debite accesorii aferente unui debit principal recunoscut nedatorat şi restituit, în condiţiile în care pasivitatea în respectarea obligaţiilor impuse de lege revine întrutotul organului fiscal şi nu societăţii, aceasta conformându-se oricăror cereri ce i-au fost adresate de-a lungul procedurii urmate.
A fost invocată şi încălcarea garanţiilor conferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin impunerea la plata majorărilor de întârziere, soluţie spre care converge şi jurisprudenţa comunitară, în cauza Bendenoum contra Franţei fiind extinsă protecţia laturii penale a acestui text în materia penalităţilor fiscale.
În alte cauze din materia fiscală cu nuanţă penală, prin decizii precum cea pronunţată în cauza Janosevici contra Suediei, Curtea a considerat aplicabilă garanţia prezumţiei de nevinovăţie oferită de Convenţie şi a conchis că reclamantului i s-a impus o sarcină a probei insurmontabilă pentru a demonstra că nu ar fi trebuit să i se impună penalităţi fiscale ca instanţele să se pronunţe asupra legalităţii actului, fiindu-i practic imposibil să beneficieze de principiul in dubiu pro reo.
În mod similar, în cauză, reclamanta a invocat în apărarea sa prezumţia de nevinovăţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, solicitând în acest sens protecţia instanţei în scopul exonerării ei de la plata majorărilor de întârziere, în lipsa oricărei culpe în naşterea lor.
Pentru ipoteza în care se consideră că organele fiscale aveau posibilitatea să revină asupra deciziei liberului de vamă în regim de scutire TVA, s-a apreciat că acestea au încălcat voinţa părţilor fără dubiu exprimată prin contractele de leasing şi au catalogat operaţiunile de leasing derulate drept import de bunuri, calculând totodată în mod greşit TVA la valoarea echipamentelor la intrarea în ţară, în pofida dispoziţiilor legale care impun calcularea taxelor vamale la valoarea reziduală a bunurilor.
Recursurile sunt fondate.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi în mod grupat, criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, precum şi în raport cu jurisprudenţa naţională şi comunitară invocată de părţi, Înalta Curte reţine incidenţa în speţă a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru argumentele ce succed.
1. În raport cu prevederile art. 100 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, dreptul autorităţii vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiţiei existenţei unor informaţii incomplete sau incorecte, aşa cum în mod corect a statuat şi judecătorul fondului.
Dispoziţiile art. 100 alin. (3) din aceeaşi lege nu reglementează condiţiile declanşării controlului, ci posibilitatea autorităţilor vamale de a proceda – ulterior efectuării controlului – la regularizarea situaţiei, limitând această regularizare numai la ipotezele în care se constată că dispoziţiile legale au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete.
2. Impunerea majorărilor de întârziere pentru plata cu întârziere a unei obligaţii fiscale nu este condiţionată de existenţa unei culpe din partea debitorului, astfel cum rezultă din prevederile art. 119 alin. (1) şi 120 alin. (1) C. proCod Fiscal
Potrivit acestor prevederi legale, majorările de întârziere se calculează în toate ipotezele în care obligaţiile fiscale sunt achitate după expirarea termenului de scadenţă, irelevantă fiind în stabilirea obligaţiei de plată a acestora lipsa oricărei culpe a reclamantei în omisiunea organelor vamale de a stabili obligaţia de plată a TVA.
3. Sub aspectul fondului litigiului, se impune precizarea că reclamanta nu a contestat obligaţia principală, respectiv aceea de plată a TVA, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale.
Pentru a reţine temeinicia acţiunii reclamantei, prima instanţă s-a raportat în exclusivitate la conţinutul adresei din 19 decembrie 2006 emisă de Direcţia Tehnică de Vămuire şi Tarif Vamal din cadrul A.N.V., care ar confirma opinia reclamantei conform căreia nu are obligaţia de a plăti TVA la autoritatea vamală.
S-a apreciat că lipsa de coerenţă a acţiunilor organelor vamale în aplicarea dispoziţiilor legale aduce atingere principiilor certitudinii impunerii şi bunei-credinţe în relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale, reglementate prin art. 3 alin. (1) lit. c) Cod Fiscal şi art. 12 C. proCod Fiscal
Prima instanţă a omis însă să observe că adresa în discuţie nu a făcut altceva decât să redea conţinutul normei legale conţinută de art. 157 alin. (4) Cod Fiscal, în vigoare la data emiterii ei, normă ce a fost modificată ulterior, prin OUG nr. 22/2007, cu aplicabilitate de la 15 aprilie 2007.
Conform dispoziţiilor art. 157 alin. (4) Cod Fiscal, astfel modificate, în vigoare la data depunerii declaraţiilor vamale de punere în liberă circulaţie, prin excepţie de la prevederile alin. (3), în perioada 15 aprilie 2007 – 31 decembrie 2008, nu se face plata efectivă la organele vamale de către persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, conform art. 153, care au obţinut certificat de amânare de la plată, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
În sensul acestor prevederi legale, la data exercitării controlului ulterior, autoritatea i-a adus la cunoştinţă reclamantei necesitatea prezentării înlesnirii de plată a TVA, aceasta precizând însă că nu deţine astfel de documente.
În aceste condiţii, punctul de vedere al unei direcţii din cadrul A.N.V., circumscris aplicării unor prevederi legale care nu mai erau în vigoare la data depunerii declaraţiilor vamale de punere în liberă circulaţie, nu putea primi eficienţa juridică ce i-a fost dată de prima instanţă, impunându-se examinarea legalităţii actelor contestate în raport cu prevederile legale incidente la momentul anterior indicat.
La solicitarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor vamale, societatea a prezentat organelor vamale autorizaţia de admitere temporară şi contractele de leasing ce cuprind prevederi cu privire la durata contractului, cuantumul ratelor de leasing, valoarea reziduală, drepturile după expirarea contractului, aceasta fiind admisă cu condiţia derulării contractelor în conformitate cu clauzele asumate ale acestuia, în sensul prevederilor OG nr. 51/1997, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ cu caracter special care instituie regimul de admitere temporară în cazul derulării unor astfel de operaţiuni.
Din analiza modului de derulare a contractelor a rezultat că societatea nu a achitat nici o rată de leasing aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv.
În aceste condiţii, menţinerea regimului vamal acordat nu s-a mai justificat, devenind scadentă datoria vamală pentru bunurile importate în regim de leasing, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa unitară a acestei instanţe.
Mai mult, o serie de operaţiuni au fost finalizate ulterior împlinirii termenului de cel mult 7 ani de la data introducerii bunurilor, prevăzut de OUG nr. 1997, cu modificările ulterioare, în situaţia dată şi în condiţiile în care nu s-a obţinut certificatul de amânare a plăţii TVA, organele vamale stabilind în mod legal în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată a TVA în cuantum de 937.927 RON, cu accesoriile aferente în sumă de 2.600.877 RON.
Examinarea modalităţii de îndeplinire a obligaţiilor contractuale s-a făcut numai din perspectiva regimului vamal aplicabil, neputându-se reţine că s-ar fi încălcat voinţa părţilor exprimată prin clauzele acestora, cum a pretins societatea intimată, iar prin nemenţinerea regimului de admitere temporară reclamanta a fost repusă în situaţia anterioară acordării acestuia, astfel că nu se justifică determinarea cuantumului accesoriilor doar în raport cu valoarea reziduală a mărfurilor, cum s-a solicitat.
4. Nu pot fi primite nici celelalte apărări ale societăţii intimate, circumscrise unei pretinse încălcări principiului proporţionalităţii şi a garanţiilor conferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Restituirea TVA s-a făcut în baza altui temei legal şi nicidecum pentru că nu ar fi fost datorat, neputându-se aprecia că societatea ar fi fost sancţionată în scopul recuperării unor debite accesorii aferente unui debit principal nedatorat şi restituit, cum a susţinut aceasta.
Nu se poate vorbi nici de o recunoaştere a propriei culpe a organelor fiscale care au restituit TVA, logica reclamantei conducând la ideea că organele vamale nu ar putea să solicite achitarea TVA, în urma unui control ulterior, pentru simplul motiv că oricum sumele achitate se restituie.
Totodată, circumstanţele concrete ale cauzei nu sunt identice cu cele reţinute în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de societatea intimată, a cărei prezumţie de nevinovăţie nu a fost încălcat în niciun mod şi căreia nu i-a fost impusă nicio sarcină a probei care să fie apreciată ca fiind insurmontabilă pentru a demonstra că nu ar fi trebuit să se calculeze accesoriile în discuţie.
Faţă de cele expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3), corelat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursurile formulate în cauză şi va modifica, în tot, această hotărâre, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea A.N.A.F. şi de D.R.A.O.V. Timişoara, în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V. împotriva sentinţei nr. 239 din 6 iulie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică, în tot, sentinţa atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC V.E. România SRL Timiş (SC S. România SRL).
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1538/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1487/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
