ICCJ. Decizia nr. 1541/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1541/2010
Dosar nr. 555/36/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta R.A.D.E.T. Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F., D.G.A.M.C şi D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
- anularea deciziei nr. 350 din 24 octombrie 2008 emise de D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F.;
- constatarea nelegalităţii raportului de inspecţie fiscală din 30 iunie 2008, în ceea ce priveşte constatările şi concluziile cuprinse în Capitolul III „Constatări fiscale”, pct. 1 „Taxa pe valoarea adăugată”, pct. 1.3 „Baza de impunere”; soluţionarea deconturilor de TVA cu sume negative cu opţiune de rambursare, lit. a) „Decontul lunii iunie 2007 (perioada 1 septembrie 2004 – 30 iunie 2007)”, cu referire la suma de 3.085.149 RON, cu titlu de TVA respins la rambursare, sub aspectele contestate;
- desfiinţarea parţială a deciziei de impunere nr. 279 din 30 iunie 2008 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, în ceea ce priveşte art. 2.2.1. „Soluţionarea decontului de TVA cu sume negative cu opţiune de rambursare”, capitolul „TVA respinsă la rambursare”, cu privire la suma de 3.085.149 RON.
În temeiul art. 216 alin. (3) din OG nr. 92/2003, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să aprobe la rambursare TVA în sumă de 3.085.149 RON.
Pârâta A.N.A.F. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată, arătând în motivare, în esenţă, că reclamanta era obligată să colecteze TVA aferentă subvenţiilor încasate, indiferent dacă aceasta a fost sau nu virată de către Consiliul Local Constanţa, textul de lege incident în cauză nefăcând distincţie între încasarea sau neîncasarea efectivă de TVA, fiind aplicabil, aşadar, principiul „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.
La termenul de judecată din data de 24 iunie 2009, pârâta D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că actele administrative contestate nu au fost emise de această autoritate publică.
De asemenea, pârâta a invocat şi excepţia lipsei capacităţii procesuale a D.G.A.M.C. şi D.G.S.C., cu motivarea că acestea sunt direcţii în cadrul A.N.A.F., fără personalitate juridică şi prin urmare, nu pot sta în proces în calitate de pârâte.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 282 din 8 iulie 2009, a respins ca nefondate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice şi lipsei capacităţii procesuale a D.G.A.M.C. şi D.G.S.C., precum şi acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
În materia contenciosului administrativ, are aptitudinea de a sta în judecată, în calitate de pârât, emitentul actului administrativ contestat, astfel încât, prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată, pârâtele D.G.A. marilor contribuabili şi D.G.S.C. din cadrul A.N.A.F. au capacitate procesuală.
A.N.A.F. face parte din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, iar pentru asigurarea opozabilităţii hotărârii judecătoreşti ce urmează a fi pronunţată, necesară în urma raportului de subordonare ce există între cele două instituţii, trebuia introdus în cauză în calitate de pârât ministerul aflat în discuţie.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a arătat că acţiunea reclamantei este nefondată, întrucât, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, subvenţia în discuţie este legată direct de preţ şi îndeplineşte condiţiile pentru a fi inclusă în baza de impozitare a TVA.
Curtea a precizat faptul că ceea ce s-a reţinut de către organul de control fiscal a fost aceea că reclamanta a încasat de la Consiliul Local Constanţa sume cu titlu de subvenţii, mai puţin TVA aferentă, TVA ce a fost stabilită de autoritatea fiscală competentă ca fiind datorată în procent de 19%, calculat la sumele primite cu titlu de subvenţie.
Prima instanţă a precizat că, deşi reclamanta R.A.D.E.T. Constanţa a contestat raţionamentul perceperii TVA la sumele evidenţiate în decontul depus pentru perioada ianuarie 2005 – decembrie 2006, arătând că aceste sume primite de la Consiliul Local Constanţa includ şi TVA-ul datorat, argumentele prezentate de aceasta sunt contrazise de actele aflate la dosar.
Astfel, la dosar se evidenţiază situaţia subvenţiilor solicitate de la Consiliul Local Constanţa pentru fiecare lună din perioada ianuarie 2005 – decembrie 2006, defalcate în două sume componente, reprezentând baza şi TVA-ul datorat acesteia.
Înscrisurile depuse la dosar evidenţiază modul de calcul al subvenţiilor solicitate pe fiecare lună, existând corespondent între sumele cerute de R.A.D.E.T. Constanţa ca bază şi cele încasate efectiv, sume la care, în mod normal, potrivit regulilor de aplicare a TVA, trebuia calculată suma de 19% pentru fiecare dintre subvenţiile astfel încasate.
Prima instanţă a concluzionat în sensul că, în mod judicios, organul fiscal a reţinut că modalitatea de calcul folosită de reclamantă, în perioada ianuarie 2005 – decembrie 2006, a fost eronată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta R.A.D.E.T. Constanţa, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului şi a precizat faptul că a procedat în mod corect la extragerea TVA din sumele pe care le-a primit cu titlu de subvenţie de la Consiliul Local Constanţa.
În opinia recurentei, hotărârea atacată are un caracter contradictoriu, prin aceea că se reţine că exigibilitatea TVA pentru subvenţii intervine la data încasării lor de la bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul comunitar dar cu toate acestea, deşi regia a făcut dovada sumelor primite cu titlu de subvenţii, instanţa a considerat că TVA devine exigibil raportat la suma efectiv încasată, iar nu raportat la suma solicitată prin deconturile lunare.
De asemenea, recurenta arată faptul că prima instanţă a reţinut în mod eronat că sumele primite de la Consiliul Local Constanţa ar fi reprezentat numai subvenţie.
Intimata A.N.A.F. a formulat concluzii scrise în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
Astfel, în perioada supusă verificării de către organul fiscal, ianuarie 2005 – decembrie 2006, recurenta a încasat de la Consiliul Local Constanţa sume cu titlu de subvenţii, mai puţin TVA aferentă.
Recurenta a considerat că sumele primite cu titlu de subvenţii includ şi TVA aferentă, motiv pentru care, din aceste sume, a extras TVA de 19% care a fost colectată şi virată la bugetul de stat.
Organul de control fiscal a constatat că recurenta a procedat în mod eronat la calcularea TVA din totalul subvenţiei încasate, în condiţiile în care sumele primite de la Consiliul Local Constanţa reprezenta doar subvenţia nu şi TVA aferentă, motiv pentru care a stabilit o TVA suplimentară de colectat în sumă de 3.085.149 RON, aferentă unei baze de impunere în sumă de 16.237.626 RON, reprezentând subvenţii încasate în perioada ianuarie 2005 – decembrie 2006.
Înalta Curte consideră că prima instanţă a aplicat corect în speţa de faţă prevederile art. 137 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 (în vigoare de la data de 1 ianuarie 2004), potrivit cărora: „Baza de impozitare a TVA este constituită din: a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la literele b) şi c), din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni”.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect incidenţa în cauză a dispoziţiilor pct. 17 alin. (1) din HG nr. 44/2004, care prevăd următoarele: „Potrivit art. 137 alin. (1) lit. a) din Cod Fiscal, subvenţiile primite de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, legate direct de preţul bunurilor livrate şi/sau al serviciilor prestate, se includ în baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată. Se consideră că subvenţiile sunt legate direct de preţ dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: a) preţul livrării/tariful prestării pe unitatea de măsură al bunurilor şi/sau al serviciilor este impus prin lege sau prin decizii ale consiliilor locale, inclusiv sau exclusiv taxa pe valoarea adăugată; b) subvenţia acordată este concret determinabilă în preţul bunurilor şi/sau al serviciilor, respectiv este stabilită pe unitatea de măsură a bunurilor livrate şi/sau a serviciilor prestate, în sume absolute sau procentual”.
În opinia Înaltei Curţi, prin aplicarea dispoziţiilor normative anterior citate, în mod corect prima instanţă a concluzionat în sensul că recurenta datorează taxa pe valoarea adăugată, calculată la subvenţiile primite de la Consiliul Local Constanţa.
Cu alte cuvinte, modalitatea de calcul folosită de recurentă în perioada ianuarie 2005 – decembrie 2006 a fost eronată, fapt implicit recunoscut de aceasta întrucât, începând cu data de 1 ianuarie 2007, regia a colectat TVA-ul aplicabil subvenţiilor încasate de la Consiliul Local Constanţa.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentei potrivit căreia hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pe acest aspect, Înalta Curte reţine că în mod corect prima instanţă a argumentat soluţia adoptată în speţă, în sensul că exigibilitatea TVA pentru aceste subvenţii intervine la data încasării lor de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
În plus, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că în actele aflate la dosar se evidenţiază modul de calcul al subvenţiilor solicitate în fiecare lună, existând corespondent între sumele solicitate de recurentă ca bază şi cele încasate efectiv.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar apreciază că sunt incidente în cauză şi dispoziţiile OG nr. 73/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu energie termică produsă centralizat ce se coroborează cu cele ale art. 2 alin. (1) din OUG nr. 162/1999 privind instituirea preţului naţional de referinţă pentru energia termică furnizată populaţiei prin sisteme centralizate, precum şi pentru acordarea de ajutoare băneşti pentru categoriile defavorizate ale populaţiei.
Este de menţionat faptul că, în aplicarea OG nr. 73/2002, a fost adoptată HG nr. 1254/2005 care, la art. 1, prevede că: „Nivelul preţului naţional de referinţă pentru energia termică furnizată populaţiei prin sisteme centralizate, în scopul încălzirii locuinţelor şi al preparării apei calde, se stabileşte la 107,50 RON/Gcal, inclusiv TVA”.
Ca atare, preţul energiei termice livrată şi facturată populaţiei de către recurentă este preţul de referinţă plus taxa pe valoarea adăugată, respectiv 107,50 RON/Gcal, preţ impus prin act normativ şi stabilit pe unitate de măsură, respectiv gigacalorie.
Prin urmare, este corectă concluzia primei instanţe că subvenţia primită de recurentă este concret determinabilă în preţul energiei termice.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.A.D.E.T. Constanţa împotriva sentinţei nr. 282/CA din 8 iulie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1542/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1540/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
