ICCJ. Decizia nr. 1540/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1540/2010
Dosar nr. 828/33/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea adresată Curţii de Apel Cluj-Napoca, reclamanta SC O.I. SRL a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, A.N.A.F. şi D.G.F.P. Sălaj, solicitând ca după administrarea probelor şi soluţionarea fondului să se dispună: anularea deciziei nr. 74 din 10 martie 2009, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - A.N.A.F, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de impunere nr. 1552 din 7 aprilie 2005, ca nelegală şi netemeinică, cu consecinţa anulării impunerilor reţinute în titlul de creanţă mai sus menţionat, reprezentând TVA şi accesorii, respectiv impozit pe profit şi accesorii, în valoare totală de 810.361 RON; cu cheltuieli de judecată conform „art. 274 şi urm.” C. proc. civ. compuse din taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu avocaţial şi altele.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că TVA şi impozitul pe profit stabilite de plată de către organele fiscale în urma controlului efectuat şi soldat cu Decizia de impunere nr. 1552/2005 nu sunt datorate deoarece determinarea acestor sume a fost făcute în mod eronat, dându-se textelor de lege o interpretare restrictivă şi extrapolând cu acte normative ulterioare care nu au incidenţă în speţă.
Arată că organul de control a sesizat concomitent şi organele de cercetare penală care s-au finalizat prin neînceperea urmăririi penale faţă de administratorul societăţii.
Reclamanta susţine că societatea a procedat legal la deducerea cheltuielilor cu materialele de construcţii folosite pentru lucrări deoarece acestea din urmă au fost efectiv executate, iar cheltuielile au fost aferente realizării veniturilor.
În plus, contabilitatea firmei reţine toate documentele operative justificative precum şi documentele financiar-contabile, potrivit Legii nr. 82/1990.
Se mai învederează faptul că facturile conţin elementele principale, respectiv datele furnizorilor, denumirea materialelor, cantitate, preţul, ştampila, că acest aspect nu s-a contestat de către organul fiscal, ci doar faptul că, în parte din ele lipsesc datele de identificare ale delegatului şi datele privind mijloacele de transport, semnătura de primire a beneficiarului aşa încât, în opinia reclamantei invocarea lipsei calităţii de document justificativ al facturilor emise de furnizori fără a se ţine seama de sensul art. 4 alin. (1) şi alin. (6) lit. m) din OUG nr. 217/1999 pentru modificarea şi completarea OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit constituie o gravă eroare şi o interpretare partizană a acestui act normativ.
În opinia reclamantei lipsurile constatate constituie deficienţe care pot fi încadrate în textul permisiv de sub pct. 119 din Regulamentul de aplicare al legii contabilităţii.
În privinţa neacordării nedeductibilităţii TVA înscrisă în facturile de aprovizionare emise în anul 2000 reclamanta susţine că organele fiscale nu au ţinut seama de cadrul legal privind modul de definire a „documentului justificativ” şi de faptul că societatea, în calitate de beneficiar, nu avea posibilitatea şi abilitarea legală pentru verificarea furnizorului în ceea ce priveşte calitatea lui de plătitor al TVA.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 352 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC O.I. SRL împotriva Ministerului Finanţelor Publice, A.N.A.F. şi D.G.F.P. Sălaj,.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin acţiunea introductivă reclamanta a contestat Decizia de impunere nr. 1552 din 7 aprilie 2005 emisă de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul D.G.F.P. Sălaj.
Instanţa a reţinut că organele fiscale au făcut constatări în legătură cu operaţiuni comerciale de aprovizionare cu materiale de construcţii efectuate de societate şi pentru care furnizorii mărfurilor au emis facturi, considerate ulterior ca fiind fictive.
Contestaţia reclamantei a fost respinsă prin Decizia nr. 74 din 10 martie 2009 emisă de Ministerul Finanţelor Publice – A.N.A.F. – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.
Instanţa a reţinut că în materia impozitului pe profit factura, ca document contabil justificativ trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de pct. 119 din Regulamentul contabil, inclusiv datele de identificare ale delegatului, date privind mijlocul de transport, data şi ora expedierii, precum şi semnătura de primire a mărfii.
Instanţa a constatat, din analiza materialului probator, că facturile fiscale în cauză nu au fost completate cu toate datele şi elementele prevăzute în formularul cu regim special de înscriere şi numerotare, reţinând şi faptul că prin Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că TVA nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC O.I. SRL solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea cererii şi anularea deciziei nr. 74 din 10 martie 2009 emisă de A.N.A.F. şi în subsidiar, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivele de recurs se critică soluţia instanţei de fond deoarece:
- starea de fapt nu a fost reţinută în mod obiectiv.
Instanţa de fond a reţinut inexistenţa Notelor de recepţie pentru facturile din anexa 1, la raportul de inspecţie, dar concluzia este greşită pentru că aceste note de recepţie au existat în contabilitatea SC O. SRL dar nu au fost luate în considerarea de organele fiscale pentru că au fost considerate „ca fiind aferente unor facturi catalogate false”.
Este invocat şi faptul că lucrările de construcţie există în materialitatea lor pentru că s-au întocmit recepţii finale de către beneficiar, aşa cum rezultă din Raportul de expertiză tehnică întocmit în dosarul penal.
- interpretarea normei de drept s-a făcut în mod restrictiv cu toate că textul incident nu reţine o formulare imperativă.
Pentru că pct. 119 din Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/1991, în alin. (2) prevede că „documentele justificative cuprind, de regulă, următoarele elemente principale (…)”, recurenta consideră că această sintagmă nu înseamnă că pot fi înlăturate facturile care nu conţin toate datele din cuprinsul actului şi ar fi trebuit ca legiuitorul să fi prevăzut şi sancţiunea pentru nerespectarea formei;
- s-a făcut incidentă o nouă formă de drept ulterioară unei stări de fapt anterioare.
Instanţa de fond a invocat şi Decizia nr. V din 15 ianuarie .2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi numai este incidentă unei perioade ulterioare controlului.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat dar pentru următoarele considerente:
Litigiul ce a fost soluţionat de instanţa de fond vizează stabilirea unor obligaţii de plată în sarcina reclamantei reprezentând TVA, impozit pe profit, majorări de întârziere şi penalităţi aferente acestora plecând de la faptul că organele fiscale au considerat că un număr de facturi, evidenţiate în anexa nr. 1 la Raportul de inspecţie fiscală nu îndeplineşte calitatea de document justificativ pentru că nu au fost efectuate operaţiunile economico-financiare cu acele societăţi comerciale.
Susţinerile părţilor în această privinţă au fost diametral opuse, iar instanţa de fond s-a limitat la a invoca dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Cod Fiscal, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 92/1991 şi cele ale deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dar fără a analiza, în concret, în ce măsură facturile fiscale întocmite în anul 2000 sunt sau nu document justificativ, în sensul legii.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.
De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza A. împotriva României, cauza G. împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.
A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.
Faptul că în această materie a fost pronunţată o decizie în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu scuteşte judecătorul unei cauze de a-şi motiva hotărârea şi de a analiza susţinerile părţilor, cu raportare directă la situaţia de fapt şi de drept.
De aceea, în baza art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat, va fi casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC O.I. SRL Sălaj împotriva sentinţei nr. 352 din 2 iulie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1541/2010. Contencios. Contestaţie act... | ICCJ. Decizia nr. 1539/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
