ICCJ. Decizia nr. 1539/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1539/2010
Dosar nr. 6464/1/2009
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC P. ABB SA Iaşi a chemat în judecată pe pârâtele D.G.F.P. Iaşi şi A.F.P. pentru contribuabili mici şi mijlocii Iaşi solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună:
- anularea parţială a deciziei nr. 27 din 19 martie 2008, a deciziei de impunere nr. 69436 din 27 decembrie 2007, a deciziei de măsuri obligatorii CM nr. 69438 din 27 decembrie 2007, a raportului de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007 şi a deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. 69437 din 27 decembrie 2007 emise de D.G.F.P. Iaşi;
- suspendarea acestor acte administrativ-fiscale până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, din suma totală de 410.269 RON - reprezentând impozit pe profit şi accesorii, a contestat suma de 351.142 RON din care, prin Decizia nr. 27 din 19 martie 2008, i s-a admis contestaţia pentru suma de 9.653 RON.
Reclamanta a criticat respingerea contestaţiei administrative pentru cheltuielile cu dobânzile bancare, apreciate ca fiind nedeductibile fiscal, pentru care s-a stabilit un impozit suplimentar de 132.942 RON, majorări de întârziere de 94.119 RON şi penalităţi în sumă de 4.786 RON.
În opinia reclamantei, aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal deoarece, în art. 23 alin. (1) din Cod Fiscal, se prevede că dobânzile sunt integral deductibile, fără a se stabili vreo condiţie obligatorie privind tranzacţiile care s-ar face cu aceste împrumuturi.
Reclamanta a susţinut că organul fiscal a calculat în mod nelegal şi impozitul pe profit stabilit suplimentar, în sumă de 2.728 RON, majorările de întârziere de 2.451 RON şi penalităţile de întârziere de 166 RON, ca urmare a considerării ca nedeductibilă fiscal a sumei de 10.914 RON, ce reprezintă cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea autoturismelor şi autoutilitarelor, utilizate în baza contractului de comodat din 1 octombrie 2003, contract încheiat cu SC P. Co SA.
Pe acest aspect, reclamanta a precizat faptul că organele fiscale nu au avut o poziţie unitară şi că, potrivit normelor C. civ. şi clauzelor din contractul de comodat, toate cheltuielile necesare folosinţei autoturismelor şi autoutilitarelor se suportă de către comodatar (SC P. ABB SA).
În concepţia reclamantei, în mod greşit, organele fiscale au considerat că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile efectuate de societate pentru a servi angajaţilor, zilnic, o masă caldă, în condiţiile în care acestea nu sunt nominalizate printre cheltuielile prevăzute de art. 21 alin. (4) din Cod Fiscal
Pe de altă parte, reclamanta a arătat că trebuiau considerate deductibile fiscal cheltuielile efectuate de societate cu lucrările de împrejmuire, întrucât acestea sunt mijloace fixe amortizabile, ce se încadrează în prevederile art. 24 alin. (1) şi alin. (3) lit. b) din Cod Fiscal
În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, în sumă de 101.886 RON, majorările de întârziere de 41.703 RON şi penalităţile de întârziere de 602 RON, reclamanta a arătat că a contestat doar TVA în sumă de 94.887 RON, majorări de întârziere de 35.993 RON şi penalităţi de 485 RON.
Reclamanta a susţinut că, în mod nelegal, organul fiscal nu a acordat drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată pentru anumite facturi privind cheltuielile considerate nedeductibile fiscal la calculul impozitului pe profit.
În plus, reclamanta a precizat că a motivat contestaţia administrativă cu privire la toată suma atacată, reprezentând TVA.
În altă ordine de idei, reclamanta a arătat că a formulat acţiune şi împotriva dispoziţiei organului fiscal referitoare la obligaţia de a plăti suma de 56.500 RON, reprezentând vărsăminte pentru persoane cu handicap, 42.023 RON, cu titlu de majorări de întârziere şi 2.169 RON, reprezentând penalităţi.
Pe acest aspect, reclamanta a susţinut că s-a adresat Agenţiei Judeţene Iaşi pentru Ocuparea Forţei de Muncă şi că nu îi este imputabil faptul că nu a primit niciun răspuns scris de la această autoritate publică.
Totodată, reclamanta a precizat că are angajate 3 persoane cu handicap, cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată.
Reclamanta a mai criticat şi faptul că a fost considerată nedeductibilă fiscal cheltuiala ce rezultă din factura din 15 decembrie 2005 şi că au fost stabilite suplimentar un impozit de 2.817 RON, majorări de întârziere de 1.841 RON şi penalităţi de 48 RON.
Reclamanta a susţinut că din eroare în factura anterior arătată a fost trecute servicii de consultanţă pentru că, în realitate, au fost cheltuieli aferente contractului de închiriere din 15 decembrie 2004.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 7 iulie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 379/45/2008 (rămasă irevocabilă) a fost respinsă cererea de suspendare a actelor administrativ fiscale contestate în cauza de faţă.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 94 din 1 iunie 2009, a admis în parte acţiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 27 din 19 martie 2008, dispoziţia din 27 decembrie 2007, precum şi Decizia de impunere nr. 69436 din 27 decembrie 2007 emise de D.G.F.P. Iaşi, în partea ce priveşte suma de 25.562 RON pentru care s-a respins ca nemotivată contestaţia nr. 2010 din 25 ianuarie 2008 formulată de reclamantă. Totodată, instanţa a respins ca nefondată cererea reclamantei privind anularea raportului de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007 şi a deciziei nr. 69437 din 27 decembrie 2007 emise de D.G.F.P. Iaşi. Instanţa a dispus eliberarea sumei de 55.000 RON către reclamantă, sumă consemnată în Dosarul nr. 379/45/2008 al Curţii de Apel Iaşi, cu titlu de cauţiune şi a obligat pârâta D.G.F.P. Iaşi la plata către reclamantă a sumei de 3,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Este neîntemeiată critica reclamantei referitoare la cheltuielile cu dobânzile bancare, apreciate ca fiind nedeductibile fiscal, pentru care s-a stabilit un impozit suplimentar de 132.942 RON, majorări de întârziere de 94.119 RON şi penalităţi în sumă de 4.786 RON.
Aceste dobânzi nu sunt aferente unor credite utilizate pentru desfăşurarea propriei activităţi a reclamantei şi nici pentru activitatea asocierii în participaţiune, ci exclusiv pentru activitatea altor persoane juridice.
Autorităţile fiscale au determinat în mod corect situaţia cheltuielilor cu reparaţiile şi întreţinerea autoturismelor şi autoutilitarelor, utilizate în baza contractului de comodat din 1 octombrie 2003, contract încheiat cu SC P. Co SA.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că autoturismele şi autoutilitarele puse de SC P. Co SA la dispoziţia reclamantei ar fi fost utilizate de aceasta din urmă în vederea obţinerii de venituri, astfel încât să se poată reţine că era necesară repararea şi întreţinerea lor.
Împrejurarea că organul de control fiscal a acceptat deducerea fiscală a cheltuielilor privind combustibilul autoturismelor şi autoutilitarelor respective nu are relevanţă juridică în cauză, deoarece instanţa nu a fost învestită cu verificarea legalităţii acestei soluţii.
Nici cheltuielile efectuate de reclamantă pentru a servi angajaţilor, zilnic, o masă caldă nu sunt deductibile fiscal, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 8 din Legea nr. 142/1998.
Autoritatea fiscală a stabilit în mod judicios faptul că reclamanta datorează impozit pe profit în sumă de 3.697 RON şi majorări de întârziere de 2.193 RON, aferente cheltuielilor de împrejmuire în cuantum de 23.109 RON.
În raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, amortizarea mijloacelor fixe se calculează începând cu luna următoare punerii în funcţiune.
În speţă, punerea în funcţiune a lucrării de împrejmuire nu s-a realizat. Situaţia de lucrări efectuate în cursul lunii decembrie a anului 2005, lista consumurilor de resurse materiale şi lista consumurilor cu mâna de lucru fac parte din categoria documentelor ce se verifică în cadrul procedurii de recepţie a lucrării, neavând natura şi semnificaţia procesului-verbal de recepţie prin care se finalizează procedura de recepţie la terminarea lucrărilor.
Este nefondată critica reclamantei în sensul că trebuia exceptată de la obligaţia de a plăti lunar la Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap o sumă egală cu salariul minim brut pe economie înmulţit cu numărul locurilor de muncă în care nu a încadrat persoane cu handicap.
În opinia instanţei, autoritatea fiscală a ţinut seama de numărul de salariaţi cu certificate de încadrare în grad de handicap angajaţi de societatea reclamantă.
În plus, reclamanta nu a probat faptul că a expediat către Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Iaşi adresele prin care solicita repartizarea în vederea angajării a unor persoane care deţin certificate de încadrare în grad de handicap.
Nu sunt deductibile fiscal nici cheltuielile ce rezultă din factura din 15 decembrie 2005, întrucât reclamanta nu a făcut dovada îndeplinii condiţiilor impuse de art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003.
În concret, instanţa a reţinut faptul că reclamanta nu a prezentat un contract încheiat cu SC P.S. SRL care să conţină date cu privire la serviciile prestate, la termenele de execuţie, la valoarea totală a contractului, la defalcarea cheltuielilor pe întreaga perioadă a derulării contractului, precum şi documente din care să reiasă prestarea efectivă a serviciilor.
Curtea a apreciat că aceste cheltuieli nu pot fi deduse pe considerentul că au fost efectuate pentru plata utilităţilor şi chiriei pentru „sediul biroului de reprezentare”, deschis la Bucureşti, într-un spaţiu pus la dispoziţie de către SC P.S. SRL.
În opinia Curţii, la stabilirea impozitului pe profit nu se poate diminua baza impozabilă în situaţia în care documentele justificative prezentate conţin alte aspecte decât cele invocate de contribuabil.
Autoritatea fiscală a apreciat în mod just faptul că taxa pe valoare adăugată aferentă cheltuielilor pentru serviciile de consultanţă, pentru reparaţiile autoturismelor şi pentru hrana angajaţilor nu se deduce, deoarece nu s-a dovedit că au fost efectuate în folosul operaţiunilor taxabile ale contribuabilului, după cum impun dispoziţiile art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003.
Concluzia autorităţii fiscale în sensul că societatea reclamantă nu a motivat contestaţia administrativă în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 25.562 RON este greşită, întrucât aceasta cuprinde elementele de fapt şi de drept relevante în cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta SC P. ABB SA şi pârâta D.G.F.P. Iaşi.
Recurenta SC P. ABB SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi anulării actelor administrativ fiscale contestate pentru suma de 583.219 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, vărsăminte de la persoane juridice pentru persoane cu handicap, precum şi majorările şi penalităţile aferente acestor datorii.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este nelegală.
În concret, recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate:
În mod greşit, prima instanţă nu a ţinut seama la soluţia pronunţată de concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, cu toate că expertul a răspuns punctual la toate obiectivele fixate de instanţă, iar raportul cuprinde o serie de anexe care dovedesc faptul că concluziile sale se bazează pe date contabile şi nu reprezintă o interpretare sui generis a normelor legale în materie fiscală.
Prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Cod fiscal atunci când a apreciat că nu sunt deductibile fiscal cheltuielile cu dobânzile bancare plătite de societate.
Pe acest aspect, recurenta arată că, în perioada 2004-2006, a avut nevoie pentru susţinerea activităţii de credite în valoare totală de 16.809.087 RON.
În plus, societatea recurentă susţine că, în aceeaşi perioadă, a participat la asocierea cu SC M. România S.A. cu următoarele sume:
2004 – suma de 335.579 RON;
2006 – suma de 566.075 RON.
Recurenta precizează că pentru desfăşurarea activităţii curente a avut nevoie de un capital de 10 ori mai mare decât sumele cu care a participat la asociere, fapt care rezultă din documentele contabile ale societăţii.
În consecinţă, recurenta concluzionează în sensul că este greşit punctul de vedere al D.G.F.P. Iaşi conform căruia dacă societatea nu ar fi participat la asocierea în participaţiune cu SC M.România SA ar fi avut lichidităţile necesare desfăşurării activităţii curente şi nu ar mai fi fost necesară contractarea de credite bancare.
Instanţa de fond a apreciat în mod greşit probele administrate în cauză pe aspectul deductibilităţii cheltuielilor efectuate de societate cu reparaţiile şi întreţinerea autoturismelor şi autoutilitarelor, utilizate în baza contractului de comodat din 1 octombrie 2003, contract încheiat cu SC P. Co SA.
Din cuprinsul contractului anterior arătat rezultă în mod clar voinţa celor două părţi ca recurenta să folosească autoturismele şi autoutilitarele, suportând, totodată, şi cheltuielile aferente întreţinerii acestora.
Curtea a interpretat greşit materialul probator administrat în speţă şi s-a pronunţat în totală contradicţie cu normele legale în ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de către societate pentru a servi angajaţilor, zilnic, o masă caldă.
În opinia recurentei, instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că suma acestor cheltuieli cu masa salariaţilor a fost în mod permanent mai mică decât valoarea maxim deductibilă.
În mod nelegal, instanţa de fond a respins contestaţia societăţii în legătură cu stabilirea impozitului pe profit suplimentar şi a majorărilor de întârziere aferente cheltuielilor de împrejmuire.
Recurenta susţine că deductibilitatea cheltuielilor cu împrejmuirea trebuia apreciată la valoarea amortizării din perioada ianuarie 2006 – decembrie 2006, rezultând că aceste cheltuieli sunt deductibile la nivelul sumei de 23.109 RON pentru anul 2006, restul valorii urmând să se amortizeze în perioada ulterioară.
Soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte obligaţia societăţii recurente de a plăţi sumele de 56.500 RON, reprezentând vărsăminte pentru persoanele cu handicap, 42.023 RON, cu titlu de majorări de întârziere şi 2.169 RON, reprezentând penalităţi, este nelegală şi netemeinică.
Pe acest aspect, recurenta susţine că a probat faptul că a angajat persoane care deţin certificate de încadrare în grad de handicap şi că a solicitat autorităţii competente să-i repartizeze asemenea persoane în vederea angajării.
În mod nelegal, instanţa de fond a respins capătul de cerere privind deductibilitatea cheltuielilor aferente facturilor emise de către SC P.S. SRL.
Recurenta susţine că nu s-a ţinut seama de faptul că, în baza contractului de închiriere, SC P.S. SRL a facturat către societate cheltuieli de chirie, apă, telefon, pe care în mod eronat le-a menţionat în contract ca fiind servicii de consultanţă.
Recurenta D.G.F.P. Iaşi a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 206 alin. (1) C. proCod Fiscal
În concret, recurenta a precizat că soluţionarea contestaţiei administrative se face în limitele sesizării, analizându-se susţinerile contestatoarei, temeiul de drept invocat de aceasta şi documentele aflate la dosarul cauzei.
Or, SC P. ABB SA nu a motivat în fapt şi în drept susţinerile conform cărora nu ar datora diferenţa de TVA în sumă de 25.562 RON stabilită de inspecţia fiscală şi nici nu a depus dovezi în acest sens.
SC P. ABB SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de D.G.F.P. Iaşi.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul declarat de recurenta-reclamantă SC P. ABB SA este fondat, pentru argumentele care vor fi expuse în continuare.
Prin raportul de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007, D.G.F.P. Iaşi a stabilit în sarcina de plată a recurentei-reclamante a sumei totale de 655.154 RON.
În baza raportului de inspecţie fiscală, A.F.P. pentru contribuabili mici şi mijlocii Iaşi a emis Decizia de impunere nr. 69436 din 27 decembrie 2007 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală.
Recurenta-reclamantă a contestat suma totală de 583.219 RON.
Prin Decizia nr. 27 din 19 martie 2008, D.G.F.P. Iaşi a admis contestaţia formulată de recurenta-reclamantă pentru suma de 9.653 RON şi a respins-o pentru suma totală de 584.004 RON, reprezentând:
- 204.387 RON – impozit pe profit;
- 131.707 RON – majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;
- 5.395 RON – penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit;
- 69.325 RON – taxă pe valoarea adăugată;
- 35.993 RON - majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată;
- 485 RON - penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată;
- 56.500 RON – vărsăminte de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate;
- 42.043 RON - majorări de întârziere aferente vărsămintelor de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate;
- 2.169 RON - penalităţi de întârziere aferente vărsămintelor de la persoanele juridice pentru persoanele cu handicap neîncadrate.
Totodată, în art. 3 din Decizia aflată în discuţie, D.G.F.P. Iaşi a respins ca nemotivată contestaţia formulată de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 25.562 RON.
Critica recurentei-reclamante referitoare la cheltuielile cu dobânzile bancare, apreciate de organul fiscal ca fiind nedeductibile fiscal, pentru care s-a stabilit un impozit suplimentar de 132.942 RON, majorări de întârziere de 94.119 RON şi penalităţi în sumă de 4.786 RON este nefondată.
Astfel, din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că, în perioada 2004-2006, recurenta-reclamantă a transferat către SC M. România SA şi alte altor societăţi comerciale sume de bani provenite din credite bancare.
În opinia Înaltei Curţi, în mod corect, autorităţile fiscale au apreciat că dobânzile plătite de recurenta-reclamantă pentru creditele bancare transferate altor societăţi comerciale nu sunt deductibile fiscal.
Într-adevăr, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal (text legal invocat de recurenta-reclamantă) prevede că sunt deductibile fiscal cheltuielile cu dobânzile.
Însă, această deductibilitate fiscală poate fi acordată doar după îndeplinirea unor condiţii prevăzute de lege.
În concret, art. 21 din legea în discuţie menţionează că pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
În temeiul art. 11 alin. (1) din Cod Fiscal, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al acesteia.
Instanţa de control judiciar reţine că, prin încheierea contractului de asociere în participaţiune din 24 mai 2004, între recurenta-reclamantă şi SC M. România SA, s-a creat o asociaţie fără personalitate juridică, în baza art. 251 - 256 C. com., pentru o perioadă de 24 luni, termenul curgând de la data de 24 mai 2004 până la 24 mai 2006, perioadă care, ulterior, a fost prelungită prin acte adiţionale.
Conform art. 3 din contract, scopul acestei asocieri în participaţiune l-a constituit realizarea în comun a unor noi tehnologii pentru creşterea performanţelor capacităţilor de producţie, precum şi prospectarea pieţelor de desfacere şi creşterea volumului de vânzări pe piaţa externă.
Pentru realizarea acestor obiective, SC M. România SA urma să contribuie cu mijloacele de producţie, utilaje şi specialişti, iar recurenta-reclamantă să finanţeze prin creditare asocierea cu suma de 500.000 RON.
După cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, la dosarul cauzei nu se regăsesc înscrisuri din care să rezulte faptul că recurenta-reclamantă a obţinut venituri în baza acestui contract, ceea ce conduce la concluzia că, în realitate, SC M. România SA a fost finanţată cu titlu gratuit de către recurenta-reclamantă din credite bancare, dobânda fiind suportată de SC P. ABB SA Iaşi.
În opinia Înaltei Curţi, este corectă argumentaţia primei instanţe în sensul că simpla emitere a facturii din 30 august 2006 nu este suficientă pentru a se putea reţine faptul că recurenta-reclamantă a primit bunurile nominalizate în aceasta. Cu alte cuvinte, pentru a se putea considera că mobilierul respectiv a intrat în patrimoniul recurentei-reclamante era necesar să se prezinte documente contabile justificative, ceea ce nu s-a făcut de către partea interesată.
În plus, în actul aflat la dosar, se menţionează, într-adevăr, faptul că SC M. România SA i-a livrat recurentei-reclamante, în cadrul asocierii, mobilier în valoare de 146.608 RON, însă, instanţa constată că SC P. ABB SA Iaşi trebuia să obţină 50% din profitul obţinut prin asociere şi nu bunurile produse de către SC M. România SA.
De asemenea, instanţa de control judiciar reţine faptul că nu există evidenţe contabile ale asocierii în participaţiune, în care să fie înregistrate cheltuielile şi veniturile acesteia (a se vedea în acest sens concluzia expertului contabil).
Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază că este corectă soluţia organelor fiscale în sensul că nu pot fi deductibile fiscal cheltuielile cu dobânzile, deoarece recurenta-reclamantă nu a obţinut creditele bancare în vederea obţinerii de venituri proprii, ci pentru finanţarea cu titlu gratuit a activităţii derulate de către SC M. România SA.
De asemenea, Înalta Curte reţine faptul că sumele virate de recurenta-reclamantă către SC C. SA şi SC A. SA nu au avut la bază contracte economice care să justifice aceste transferuri băneşti.
Critica recurentei-reclamante referitoare la cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea autoturismelor şi autoutilitarelor, utilizate în baza contractului de comodat din 1 octombrie 2003, contract încheiat cu SC P. Co SA, este fondată.
După cum s-a menţionat anterior, art. 21 din Cod Fiscal impune condiţia generală ca să fie considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile.
În raportul de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007, organul de control a stabilit impozit pe profit suplimentar în sumă de 2.728 RON, majorări de întârziere de 2.451 RON şi penalităţi de întârziere de 166 RON, ca urmare a considerării ca nedeductibile fiscal a cheltuielilor cu întreţinerea autoturismelor şi autoutilitarelor, înregistrate în contabilitatea recurentei-reclamante, în baza contractului de comodat anterior nominalizat, la valoarea de 16.701 RON.
Obiectul contractului aflat în discuţie constă în remiterea spre folosinţă temporară către recurenta-reclamantă, în calitate de comodant, a unui număr de 39 de autoturismele şi autoutilitarele.
Prin acest contract, în baza art. 2 pct. 5, comodatarul SC P. ABB SA se obliga să suporte de la data preluării bunurilor toate cheltuielile necesare folosinţei acestora (combustibili, piese de schimb, materiale de întreţinere, anvelope).
În anul 2004, recurenta-reclamantă a înregistrat în contabilitate cheltuieli cu reparaţii autoturisme, în baza facturilor emise de P.F. M., în sumă de 10.137 RON.
De asemenea, în cursul aceluiaşi an, recurenta-reclamantă a înregistrat în contabilitate cheltuieli de aceeaşi natură, în baza facturilor emise de către SC C.A. SRL, în sumă de 5.787 RON.
Facturile aflate în discuţie au la bază bonul de comandă – chitanţa (service auto) în care sunt precizate marca şi numărul de înmatriculare al autoturismului pentru care au fost efectuate reparaţiile.
Cu toate acestea, organul de control, în mod nelegal, a refuzat acceptarea deductibilităţii fiscale, deşi aceeaşi autoritate fiscală a considerat deductibile, pentru aceleaşi autoturisme, cheltuielile efectuate cu consumul de combustibili şi uleiuri.
Înalta Curte apreciază că, prin acceptarea acestei din urmă deductibilităţii, autoritatea fiscală a recunoscut faptul că autoturismele şi autoutilitarele au fost folosite în scopul realizării de venituri impozabile de către recurenta-reclamantă.
Critica recurentei-reclamante referitoare la deductibilitatea cheltuielilor efectuate pentru a servi angajaţilor, zilnic, o masă caldă este fondată.
Astfel, în raportul de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007, la Capitolul III „Constatări fiscale”, pct. A „Impozit pe profit datorat”, organul fiscal a constatat că, în perioada 2005-2007, recurenta-reclamantă a efectuat cheltuieli, în baza contractelor de prestări servicii din 1 noiembrie 2004 şi din 1 noiembrie 2005, contracte încheiate între SC A. B.S. SRL, în calitate de prestator şi SC P. ABB SA, în calitate de client. Prin aceste contracte, prestatorul se obliga să aprovizioneze cu mese calde angajaţii clientului.
De asemenea, prin contractul de prestări servicii de catering din 22 noiembrie 2005 încheiat cu SC L. SRL, precum şi prin contractul de prestări servicii de catering din 9 august 2006, SC P. ABB SA a beneficiat de aprovizionarea în regim de catering, pe perioada 2006-2007.
Încheierea acestor contracte s-a făcut în baza deciziei administratorului unic nr. 2 din 9 ianuarie 2004, decizie care stabilea, la art. 1 că, începând cu data de 1 ianuarie 2004, toţi salariaţii recurentei vor beneficia zilnic de o masă caldă, servită la locul de muncă.
Înalta Curte apreciază că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal, urmare a faptului că au fost respectate prevederile Legii nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar reţine concluzia expertului contabil, în sensul că suma acestor cheltuieli a fost permanent mai mică decât valoarea maxim deductibilă posibil de acordat pentru masa caldă a salariaţilor.
Referitor la taxa pe valoarea adăugată deductibilă aferentă facturilor privind masa acordată salariaţilor în regim de catering pentru perioada 2005-2007, Înalta Curte apreciază că aceasta a fost în mod eronat nerecunoscută ca deductibilă de către organul de control.
Ca atare, această valoare urmează să fie scăzută din obligaţiile fiscale ale recurentei-reclamante.
Critica recurentei-reclamante referitoare la soluţia greşită pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte obligaţia societăţii recurente de a plăţi sumele de 56.500 RON, reprezentând vărsăminte pentru persoanele cu handicap, 42.023 RON, cu titlu de majorări de întârziere şi 2.169 RON, reprezentând penalităţi, este fondată.
Într-adevăr, art. 42 din OUG nr. 102/1999 (în vigoare în perioada supusă controlului fiscal) prevede că societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale şi alţi agenţi economici, care au un număr de cel puţin 100 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap, cu contract individual de muncă, într-un procent de cel puţin 4% din numărul total al angajaţilor.
Pe de altă parte, art. 43 din ordonanţa în discuţie dispune că persoanele juridice anterior individualizate, care nu angajează persoane cu handicap, în condiţiile prevăzute la art. 42, au obligaţia de a plăti lunar la Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap o sumă egală cu salariul minim brut pe economie înmulţit cu numărul locurilor de muncă în care nu au încadrat persoane cu handicap.
În aplicarea acestor dispoziţii normative, Înalta Curte reţine, în primul rând, faptul că recurenta-reclamantă a făcut dovada că are angajate persoane care deţin certificate de încadrare în grad de handicap.
În al doilea rând, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că, în repetate rânduri, recurenta-reclamantă a solicitat Agenţiei judeţeane pentru ocuparea forţei de muncă Iaşi repartizarea în vederea angajării a unor persoane care deţin certificate de încadrare în grad de handicap.
În opinia Înaltei Curţi, faptul că autoritatea competentă nu a răspuns la aceste adrese nu poate fi imputabil recurentei-reclamante.
Critica recurentei-reclamante referitoare la deductibilitatea cheltuielilor aferente facturilor emise de către emise de către SC P.S. SRL este nefondată.
În concret, Înalta Curte reţine faptul că recurenta-reclamantă a arătat faptul că acele cheltuieli au fost făcute pentru plata utilităţilor şi chiriei pentru sediul biroului de reprezentare deschis la Bucureşti, într-un spaţiu pus la dispoziţie de către SC P.S. SRL.
În facturile aflate în discuţie, la rubrica „denumirea produselor sau serviciilor” este înscris „servicii de consultanţă”.
Conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003, nu sunt deductibile cheltuielile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţii desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte.
În speţa de faţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încheierii unor astfel de contracte, pentru a respecta dispoziţia legală anterior citată.
În plus, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că la stabilirea impozitului pe profit nu se poate diminua baza impozabilă în situaţia în care documentele justificative prezentate conţin alte aspecte decât cele invocate de contribuabil.
Critica recurentei-reclamante referitoare la deductibilitatea cheltuielilor aferente lucrărilor de împrejmuire este nefondată.
Conform prevederilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, amortizarea mijloacelor fixe se calculează începând cu luna următoare punerii în funcţiune.
Potrivit art. 1 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin HG nr. 273/1994, o lucrare de construcţie poate fi dată în folosinţă după efectuarea recepţiei lucrării.
Dovada efectuării recepţiei lucrării se face, conform dispoziţiilor art. 15 din acelaşi act normativ, printr-un proces-verbal, în care se consemnează observaţiile şi concluziile comisiei de recepţie.
În cauza de faţă, recurenta-reclamantă nu a prezentat un astfel de proces-verbal de recepţie, ceea ce înseamnă că nu a avut loc o punere în funcţiune a lucrării de împrejmuire, în sensul dispoziţiilor legale anterior enunţate.
În ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată, Înalta Curte reţine următoarele:
O condiţie generală impusă de art. 145 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată este aceea ca bunurile şi serviciile achiziţionate să fie destinate realizării în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.
În raport de argumentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că taxa pe valoarea adăugată aferentă facturilor privind masa acordată salariaţilor în regim de catering pentru perioada 2005-2007, precum şi serviciilor de reparaţii auto au fost efectuate în scopul operaţiunilor taxabile ale contribuabilului, motiv pentru care trebuie considerată deductibilă.
Recursul declarat de D.G.F.P. Iaşi este nefondat.
Astfel, în art. 3 din Decizia nr. 27 din 19 martie 2008, recurenta-pârâtă a respins ca nemotivată contestaţia formulată de recurenta-reclamantă în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 25.562 RON.
Analizând conţinutul contestaţiei administrative înregistrate sub nr. 2010 din 25 ianuarie 2008, Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanţe în sensul că recurenta-reclamantă a prezentat suficiente elemente de fapt şi de drept relevante pentru soluţionarea cauzei, îndeplinind condiţiile impuse de art. 206 alin. (1) C. proCod Fiscal
Este nelegală soluţia adoptată de prima instanţă în sensul eliberării sumei de 55.000 RON către recurenta-reclamantă SC P. ABB SA Iaşi, sumă consemnată de aceasta în Dosarul nr. 379/45/2009 al Curţii de Apel Iaşi, cu titlu de cauţiune, prin recipisa de consemnare nr. 500217/1, nr. 0217545 din 26 iunie 2008 şi chitanţa din 26 iunie 2008.
Astfel, conform art. 7231 alin. (3) C. proc. civ., cauţiunea se eliberează celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit în cauză nu a formulat o cerere pentru plata despăgubirii cuvenite, până la împlinirea termenului de 30 de zile de la data la care, prin hotărâre irevocabilă, s-a soluţionat fondul cauzei; cu toate acestea, cauţiunea se eliberează de îndată, dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea părţii adverse la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
În speţa de faţă, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impuse de textul legal anterior citat pentru a putea primi cauţiunea consemnată.
Pe cale de consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 şi 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge ca nefondat recursul declarat de D.G.F.P. Iaşi, va admite recursul declarat de SC P. ABB SA Iaşi, va modifica sentinţa atacată, în sensul că va admite în parte acţiunea reclamantei, va anula în parte raportul de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007, Decizia de impunere nr. 69436 din 27 decembrie 2007, Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 69437 din 27 decembrie 2007, dispoziţia de măsuri obligatorii din 27 decembrie 2007 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 27 din 19 martie 2008, cu privire la următoarele sume:
- 2.728 RON, reprezentând impozit pe profit, 2.451 RON majorări de întârziere şi 166 RON penalităţi aferente cheltuielilor de reparaţii cu autovehiculele;
- 62.203 RON, reprezentând impozit pe profit, 31.103 RON majorări de întârziere, 395 RON penalităţi aferente cheltuielilor cu masa caldă a salariaţilor;
- 56.500 RON, reprezentând vărsăminte pentru persoanele cu handicap, 42.043 RON majorări de întârziere, 2.169 RON penalităţi;
- 1.100 RON, reprezentând TVA aferentă serviciilor de reparaţii auto şi majorări şi penalităţi aferente;
- 60.860 RON, reprezentând TVA aferentă cheltuielilor cu masa salariaţilor, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente.
Înalta Curte va anula pct. 3 din Decizia nr. 27 din 19 martie 2008 a D.G.F.P. Iaşi, referitor la TVA în sumă de 25.562 RON şi obligă această autoritate publică să soluţioneze contestaţia administrativă cu privire la această sumă.
Înalta Curte va respinge ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Iaşi împotriva sentinţei nr. 94/CA din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, ca nefondat.
Admite recursul declarat de SC P. ABB SA Iaşi împotriva aceleiaşi sentinţe.
Modifică sentinţa atacată în sensul că:
Admite, în parte, acţiunea reclamantei.
Anulează, în parte, raportul de inspecţie fiscală din 21 decembrie 2007, Decizia de impunere nr. 69436 din 27 decembrie 2007, Decizia de nemodificare a bazei de impunere nr. 69437 din 27 decembrie 2007, dispoziţia de măsuri obligatorii din 27 decembrie 2007 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 27 din 19 martie 2008, cu privire la următoarele sume:
- 2.728 RON, reprezentând impozit pe profit, 2.451 RON majorări de întârziere şi 166 RON penalităţi aferente cheltuielilor de reparaţii cu autovehiculele;
- 62.203 RON, reprezentând impozit pe profit, 31.103 RON majorări de întârziere, 395 RON penalităţi aferente cheltuielilor cu masa caldă a salariaţilor;
- 56.500 RON, reprezentând vărsăminte pentru persoanele cu handicap, 42.043 RON majorări de întârziere, 2.169 RON penalităţi;
- 1.100 RON, reprezentând TVA aferentă serviciilor de reparaţii auto şi majorări şi penalităţi aferente;
- 60.860 RON, reprezentând TVA aferentă cheltuielilor cu masa salariaţilor, cu majorările şi penalităţile de întârziere aferente.
Anulează art. 3 din Decizia nr. 27 din 19 martie 2008 a D.G.F.P. Iaşi, referitor la TVA în sumă de 25.562 RON şi obligă D.G.F.P. Iaşi să soluţioneze contestaţia administrativă cu privire la această sumă.
Respinge celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1540/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1538/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
