ICCJ. Decizia nr. 1503/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1503/2010
Dosar nr. 473/46/200.
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 124/F-C din 10 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii Publice şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, acţiune având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 522/236/2008, în sensul modificării Anexelor nr. 21 şi nr. 22, în vederea realizării decontării aceloraşi servicii medicale, atât prin unităţile medicale specializate autorizate publice, cât şi pentru cele private şi înlăturării discriminării dintre cele două. în temeiul art. 246 C. proc. civ., instanţa a luat act de renunţarea la judecarea cererii de suspendare a actului administrativ atacat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta beneficiază de autorizaţie de funcţionare pentru desfăşurarea activităţii de asistenţă medicală prespitalicească şi de transport sanitar, cu valabilitate până la data de 06 septembrie 2011, dispunând de 4 unităţi mobile şi de 20 de angajaţi.
A mai reţinut instanţa fondului că reclamanta se consideră nedreptăţită de Ordinul nr. 522/236/2008 emis de Ministerul Sănătăţii Publice, prin aceea că, în calitate de furnizor privat, este exclusă de la prestarea de servicii medicale pentru urgenţele medico-chirurgicale majore, respectiv cele cuprinse în Anexa 21, Cap. I, lit. A) şi de la prestarea serviciilor de transport asistat ale pacientului, reglementate prin Cap. I, lit. C), alin. (1) din Anexa nr. 21.
A apreciat judecătorul fondului că ordinul supus anulării nu este nelegal întrucât nu încalcă dispoziţiile HG nr. 324/2004, prin care s-a aprobat Contractul cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale din sistemul de asigurări sociale de sănătate pentru anul 2008 şi nici Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
De asemenea, anularea dispoziţiilor ordinului nu ar rezolva problema furnizorilor privaţi şi, implicit, pe cea a reclamantei întrucât se menţin dispoziţiile Legii nr. 95/2006, în atare condiţii, aşa-zisa discriminare nerealizându-se prin ordinul supus anulării.
S-a constatat că ordinul în speţă nu încalcă prevederile Legii nr. 21/1996 şi nici dispoziţiile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunităţii, întrucât aceste norme nu împiedică statul român să stabilească reglementări pentru încheierea contractelor între furnizorii privaţi şi casele de asigurări de sănătate şi să impună anumite limite, în vederea desfăşurării activităţii medicale la nivel naţional, urmărindu-se în principal interesul public şi, în subsidiar, drepturile operatorilor privaţi.
S-a mai apreciat că în legislaţia actuală drepturile operatorilor privaţi sunt doar limitate, nu înlăturate, aceştia având posibilitatea de a presta asistenţă medicală fără nicio îngrădire, în condiţiile în care încheie contracte direct cu beneficiarul, asigurătorul privat sau la solicitarea directă a beneficiarului ori a altei persoane, cu consimţământul acesteia, singura limitare fiind doar aceea că nu se pot încheia contracte cu casele de asigurări de sănătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea, criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, solicitând casarea sentinţei pronunţate şi admiterea acţiunii aşa cum aceasta a fost formulată.
A susţinut recurenta că prevederile atacate contravin atât legislaţiei interne în materie de concurenţă cât şi legislaţiei comunitare relevante, invocând în acest sens dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, precum şi cele ale art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunităţii Europene.
S-a mai opinat că este profund eronată interpretarea primei instanţe în sensul că actul atacat este legal întrucât se sprijină pe prevederile HG nr. 324/2004 şi ale Legii nr. 95/2006, necontravenind acestora.
Astfel, prevederile art. 79 din HG nr. 324/2008 nu prezintă relevanţă în speţa dedusă judecăţii, întrucât acesta nu se referă la posibilitatea decontării de către casele de asigurări a serviciilor contractate de către operatorii publici şi privaţi, ci la modalităţile efective de plată a serviciilor medicale de urgenţă.
Prin urmare, prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea pe prevederile unui act normativ, fără a observa că acest text este străin de argumentele cauzei.
A mai precizat recurenta că deşi ordinul atacat a fost adoptat pe baza Legii nr. 95/2006, acesta contravine flagrant prevederilor acestei legi, încălcând în mod vădit art. 218 alin. (2) lit. a) din actul normativ potrivit căruia asiguraţii au dreptul să aleagă furnizorul de servicii medicale.
Or, prin împiedicarea operatorilor privaţi de servicii medicale de a încheia contracte cu casele de asigurări pentru urgenţe medico-chirurgicale majore, se încalcă şi drepturile persoanelor asigurate, ceea ce constituie în mod evident o lezare a interesului public.
In plus, a susţinut recurenta, nu există nicio prevedere în cuprinsul Legii nr. 95/2006 care să interzică decontarea de către casele de asigurări a tuturor serviciilor medicale de urgenţă.
Art. 94 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu se referă la decontarea respectivelor servicii de către casele de asigurări, ci la modalităţile în care operatorii privaţi pot contracta servicii medicale de urgenţă, fiind aşadar două probleme distincte confundate de prima instanţă.
S-a mai arătat că nu poate fi primită aprecierea instanţei în sensul inexistentei unei discriminări, întrucât tocmai stabilirea unor limite în activitatea furnizorilor de servicii reprezintă o discriminare a acestora, interzisă atât de Legea nr. 21/1996, cât şi de Tratatul de Instituire al Comunităţilor Europene, statul neavând dreptul să intervină în activitatea operatorilor de servicii şi nici să traseze limite sau să acorde condiţii preferenţiale unora fată de alţii.
Prin cerere distinctă depusă la dosarul cauzei la data de 2 februarie 2009, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91, art. 94 şi art. 95 din Legea nr. 95/2006, în raport cu dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 45 şi art. 148 din Constituţie, prin raportare la prevederile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, iar prin încheierea din 4 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.
Prin Decizia nr. 1300 din 13 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91, art. 94 şi art. 95 din Legea nr. 95/2006.
Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, analizând motivele invocate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, constatată nefondat recursul declarat pentru considerentele ce urmează:
Prin acţiunea introductivă reclamanta SC U.S. SRL a solicitat anularea parţială a Ordinului comun nr. 522/236/2008 al Ministerului Sănătăţii Publice şi al Preşedintelui Casai Naţionale de Asigurări de Sănătate, respectiv modificarea Anexelor nr. 21 şi 22 ce fac parte integrantă din ordin, în vederea înlăturării discriminării unităţilor medicale specializate autorizate private faţă de cele publice, prin permiterea decontării aceloraşi servicii medicale de urgenţă atât pentru unităţile medicale autorizate publice, cât şi pentru unităţile autorizate private.
In ce priveşte prima critică formulată de recurentă şi anume aceea că prevederile atacate contravin atât legislaţiei interne în materie de concurenţă cât şi legislaţiei comunitare relevante, în speţă prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunităţii Europene, se constată că ambele dispoziţii invocate au în vedere agenţii economici, respectiv întreprinderi sau furnizori angajaţi în activitatea economică, iar nu unităţi publice, fără scop comercial, ce furnizează servicii în vederea îndeplinirii obligaţiilor statului.
Aşadar, în mod corect prima instanţă a concluzionat în sensul că ordinul atacat nu încalcă Legea nr. 21/1996 şi nici dispoziţiile art. 87 alin. (1) din Tratatul de Instituire al Comunităţii, aceste dispoziţii neîmpiedicând statul român să stabilească reglementări în vederea desfăşurării activităţii medicale la nivel naţional.
De asemenea nu se fondează nici critica recurentei relativă la reţinerea de către prima instanţă a prevederii art. 79 din HG nr. 324/2008, întrucât în cuprinsul hotărârii atacate nu se regăseşte vreo referire la textul de lege menţionat de recurentă, ci constatarea primei instanţe în sensul că ordinul atacat nu încalcă dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi nici pe cele ale HG nr. 324/2004, fără a se invoca în mod distinct prevederea art. 79 din hotărâre, prevedere ce, într-adevăr, vizează modalităţile de plată a serviciilor medicale de urgenţă.
Nu se poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 218 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 relative la dreptul asiguraţilor de a alege furnizorul de servicii medicale, întrucât în lămurirea înţelesului acestei prevederi trebuie să se ţină cont de legăturile textului cu celelalte dispoziţii din acelaşi act normativ, în speţă cu prevederile art. 91 - art. 96 ce reglementează asistenţa medicală publică de urgenţă, respectiv asistenţa medicală privată de urgenţă.
Prin urmare, în mod corect instanţa fondului a constat că prevederile supuse analizei nu încalcă dispoziţiile HG nr. 324/2004 şi nici pe cele ale Legii nr. 95/2006.
De altfel, prin Decizia nr. 1300 din 13 octombrie 2009 a Curţii Constituţionale a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 91, art. 94 şi art. 95 din Legea nr. 95/2006, excepţie invocată de recurentă în prezenta cauză, reţinându-se, pe de o parte, că principiul egalităţii în drepturi nu îşi găseşte aplicarea atunci când este vorba de a compara regimul juridic al unor persoane fizice sau juridice de drept privat, cu cel căruia sunt supuse instituţiile publice, ca persoane juridice înfiinţate prin acte de putere în scopul realizării unor acţiuni fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial, iar, pe de altă parte, că nu se poate vorbi de o veritabilă restrângere a dreptului de a desfăşura o activitate economică, de vreme ce această libertate nu impune statului susţinerea sau decontarea serviciilor asigurate de comercianţii privaţi din bani publici.
Înalta Curte mai constată că ordinul din care fac parte prevederile atacate a avut aplicabilitate limitată în timp, conţinând norme metodologice de aplicare a contractului cadru privind condiţiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări de sănătate pentru anul 2008, pentru anul 2009 fiind emise Ordinele nr. 416/2009, respectiv nr. 428/2009.
Art. 2 din cuprinsul acestor ordine dispun în sensul că de la data intrării în vigoare, respectiv 1 aprilie 2009, îşi încetează aplicabilitatea Ordinul nr. 522/236/2008, din această perspectivă cererea de anulare formulată de reclamant devenind lipsită de interes.
Având în vedere că, în raport cu toate cele expuse, dezlegarea dată de Curţii de Apel Piteşti este corectă, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC U.S. SRL Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei nr. 124/F-C din 10 septembrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 149/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1505/2010. Contencios → |
|---|
