ICCJ. Decizia nr. 149/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 149/2010
Dosar nr. 7702/2/200.
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1124 din 17 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a solicitat anularea art. 4 din Decizia nr. 303 din 14 octombrie 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pârâtei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele: Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, instanţa de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată, faţă de dispoziţiile cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora emitentul actului contestat este subordonat Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor.
Instanţa de fond a considerat, de asemenea, că nici excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile nu este întemeiată, reţinând că împotriva deciziei contestate persoana interesată se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ.
Referitor la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele: în urma notificării depusă de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 la Primăria mun. Târgovişte judeţul Dâmboviţa, pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin dispoziţia de restituire prin echivalent nr. 7598 din 12 februarie 2008 de modificare a Dispoziţiei nr. 362 din 16 ianuarie 2007 a Primarului mun. Târgovişte i-au fost stabilite despăgubirile cuvenite în baza Legii nr. 10/2001.
Dispoziţia de restituire împreună cu dosarul au fost înaintate de către Primăria mun. Târgovişte judeţul Dâmboviţa, la Comisia Centrală, formându-se dosarul nr. 32943/CC, iar prin Decizia nr. 303 din 14 octombrie 2008 emisă în temeiul art. 13 alin. (1) şi art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 s-a emis reclamantei titlul de despăgubire în cuantum de 2.929.570 RON, conform raportului de evaluare, potrivit art. 4 din decizie pentru valorificarea acesteia urmând a se urma procedura prevăzută la Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, modificată şi completată prin OUG nr. 81/2007.
Reclamanta a susţinut că, întrucât nici până la acest moment nu a fost numit administratorul Fondului Proprietatea, acesta nu funcţionează într-o manieră susceptibilă a conduce la acordarea efectivă a despăgubirilor conform raportului de expertiză efectuat de evaluatorii Comisiei Centrale. Toate instrumentele de despăgubire pe care le oferă OUG nr. 81/2007 nu sunt viabile şi nu acoperă cerinţele acoperirii prejudiciului, care este cert, lichid şi exigibil. Acţiunile emise de Fondul Proprietatea nu prezintă o despăgubire certă, pentru că nu reprezintă decât o promisiune viitoare, fără dată certă.
Însă, se arată în considerentele sentinţei atacate, în condiţiile în care în speţă suma stabilită în titlul de despăgubire este de 2.929.570 lei, reclamanta avea posibilitatea de valorificare a titlurilor de despăgubire, făcând opţiunea pentru primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau pentru primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubiri, pentru acţiuni emise de Fondul "Proprietatea", titlurile de despăgubire urmând a se valorifica în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expira mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea ".
În esenţă, reţine prima instanţă, reclamanta critică soluţia legislativă propusă de legiuitor prin OUG nr. 81/2007, care oferă posibilitatea de opţiune, existând posibilitatea legală de recuperare a prejudiciului, procedura arătată garantând recuperarea acestuia; aspectele reţinute în Hotărârile CEDO invocate - Cauza Tudor împotriva României, Matache şi alţii împotriva României - erau valabile anterior emiterii OUG nr. 81/2007, care a fost adoptată, după cum rezultă din preambulul acesteia, în vederea instituirii unor prevederi legale care să permită ca Fondul Proprietatea să devină operaţional în cel mai scurt timp, astfel încât acţionarii să aibă posibilitatea să îşi valorifice acţiunile, eliminându-se astfel riscul promovării unor acţiuni în justiţie împotriva Statului Român. A fost avută în vedere şi necesitatea redefinirii instrumentelor prin care urmează a se acorda despăgubirile, precum şi a statutului Fondului Proprietatea S.A., a unificării cadrului legislativ în materia acordării despăgubirilor, întrucât înregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, distribuirea, admiterea la tranzacţionare pe o piaţă reglementată administrată de Bursa de Valori Bucureşti - S.A. şi începerea propriu-zisă a tranzacţionării acţiunilor emise de Fondul Proprietatea - S.A. şi de entităţile ale căror acţiuni au format capitalul social iniţial al acesteia presupun parcurgerea unor termene procedurale, precum şi interesul persoanelor despăgubite de urgentare a acestor proceduri, toate aceste elemente vizând interesul public şi constituind situaţii extraordinare, a căror reglementare nu putea fi amânată.
Or, reţine instanţa de fond, chiar dacă se înregistrează o întârziere în plata despăgubirilor, instanţa de contencios nu poate să evite aplicarea dispoziţiilor din Capitolul V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi să găsească o altă modalitate de plată a despăgubirilor, prin obligarea pârâtului să-l despăgubească pe reclamant cu contravaloarea imobilului preluat abuziv.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, au declarat recurs atât pârâta, cât şi reclamanta.
Pârâta – recurentă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi, în subsidiar, a excepţiei lipsei procedurii prealabile, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale acesteia.
În motivarea recursului s-a susţinut că soluţia adoptată asupra acestor excepţii este consecinţa aplicării greşite a legii, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor nu are atribuţii în cadrul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, act normativ ce stabileşte cadrul de organizare şi funcţionare a altei entităţi investite cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire, anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Faptul că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor asigură organizarea şi funcţionarea secretariatului respectivei Comisii din a cărei componenţă fac parte atât preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, alături de reprezentanţii altor instituţii, nu-i conferă pârâtei-recurente calitate procesuală pasivă, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de fond.
Totodată, a susţinut această recurentă, în raport cu prevederile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum a fost modificat şi completat prin OUG nr. 81/2007, corelate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi ar. 109 alin. (2), teza I, C. proc. civ. era obligatorie îndeplinirea procedurii administrative prealabile, care nu a fost urmată de către reclamantă, motiv pentru a se impunea respingerea acţiunii ca fiind inadmisibilă.
Reclamanta-recurentă M.M. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii, cu consecinţa obligării Statului Român, prin instituţiile sale, la acordarea despăgubirilor solicitate.
Dezvoltând motivul de recurs invocat, această recurentă a criticat soluţia instanţei de fond pentru neaplicarea directă a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Primului Protocol Adiţional la Convenţie, apreciind că în raport cu hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului date în cauzele Viasu vs Romania, Fainblat vs Romania şi Katz vs Romania se impunea înlăturarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005 şi a OUG nr. 81/2007 pentru a se evita o nouă condamnare a României de către instanţa europeană.
În opinia recurentei, „interesul său patrimonial" stabilit prin dreptul intern este un drept cert, nerevocabil şi exigibil care poate fi considerat „bun", în sensul Protocolului 1 la Convenţie, iar neacordarea de despăgubiri reale constituie o ingerinţă asupra dreptului său de proprietate, fapt neluat în calcul de instanţa de fond.
Examinând actele dosarului, hotărârea atacată şi criticile ce i-au fost aduse, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 3031 din 14 octombrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea reclamantei pentru suma de 2.929.570 RON, pentru valorificarea acesteia prevăzându-se în art. 4 că se va urma procedura prevăzută la Cap. V1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată şi completată prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Reclamanta a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în reprezentarea Statului Român, precizând în demersul său judiciar că formulează plângere împotriva modalităţii de despăgubire prevăzută de art. 4 al acestei decizii, motivat de faptul că nu este de acord cu dispoziţiile cuprinse în OUG nr. 81/2004, întrucât instrumentele de despăgubire pe care le oferă nu sunt viabile şi nu acoperă cerinţele acoperirii prejudiciului. În raport cu aceste argumente, reclamanta s-a considerat îndreptăţită la acordarea integrală a despăgubirilor, solicitând obligarea Statului Român, prin instituţiile sale, la plata contravalorii imobilului preluat abuziv.
În considerarea dispoziţiilor art. 129 corelat cu art. 84 C. proc. civ., calificarea juridică exactă a acestei „plângeri" - ce constituie atributul instanţei - nu putea fi decât aceea a unei acţiuni în anularea parţială a Deciziei nr. 3031 din 14 octombrie 2008, în partea referitoare la modalitatea de valorificare a titlului de despăgubiri emis (art. 4).
Potrivit art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, aşa cum a fost modificată şi completată prin OUG nr. 81/2007, deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi contestate în condiţiile Legii Contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În raport cu aceste prevederi legale care stabilesc expres calitatea procesuală pasivă şi modalitatea de reprezentare a statului, făcând totodată trimitere la prevederile legii contenciosului administrativ, care instituie, prin art. 7, obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi lipsa plângerii prealabile au fost greşit soluţionate, hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii, în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Această concluzie se impune şi în virtutea principiului disciplinei jurisdicţionale, consacrat în jurisprudenţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în condiţiile în care jurisprudenţa instanţei supreme a fost unificată în acelaşi sens.
Prin urmare, în condiţiile în care reclamanta s-a adresat direct instanţei de contencios administrativ, fără a parcurge procedura prealabilă obligatorie, iar în raport cu apărările formulate de pârâtă nu a înţeles să solicite extinderea cadrului procesual prin chemarea în judecată a emitentului actului contestat, se impunea adoptarea soluţiei de respingere a acţiunii ca fiind inadmisibilă.
Cu toate acestea, o soluţie de modificare a hotărârii atacate, în condiţiile în care acţiunea reclamatei a fost respinsă, ar fi pur formală, neavând nici o finalitate practică, impunându-se doar substituirea motivării acesteia în sensul celor anterior arătate, motiv pentru care recursul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor va fi respins.
În considerarea aceloraşi argumente, dată fiind incidenţa în speţă a excepţiilor invocate de autoritatea pârâtă, examinarea în acest cadru procesual a criticilor aduse hotărârii din perspectiva aplicării cu prioritate a legislaţiei europene nu este legalmente posibilă, impunându-se adoptarea aceleiaşi soluţii şi asupra recursului declarat de reclamanta M.M.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri declarate în cauză, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta M.M. şi pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 1124 din 17 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 148/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1503/2010. Contencios → |
|---|
