ICCJ. Decizia nr. 1592/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1592/2010
Dosar nr. 948/54/2008
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, reclamanta SC I. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională a Domeniilor Statului, să se dispună suspendarea licitaţiei publice ce se va desfăşura în data de 9 mai 2008, având ca obiect concesionarea suprafeţelor de 3262,8 ha agricol şi 163,07 ha teren neagricol, susţinând, în esenţă, faptul că, pârâta organizează în mod abuziv această licitaţie, având în vedere că pentru suprafeţele de teren amintite a încheiat cu pârâta contractul de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2005, litigiul privind suspendarea redevenţelor nefiind încă finalizat.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat anularea adreselor nr. 61635 din 25 septembrie 2008 şi nr. 21018 din 04 februarie 2008, a măsurii rezilierii contractului de concesiune nr. 15 din 16 noiembrie 2008, obligarea pârâtei la respectarea acestui contract, anularea procedurii de licitaţie publică şi a contractului de concesiune intervenit între pârâtă şi SC M.I. SRL, suspendarea actelor administrative menţionate şi obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunţată în dos. nr. 4590/1/2009, Înalta Curte a dispus strămutarea cauzei la Curtea de Apel Piteşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Astfel investită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009, admiţând excepţia de necompetenţă materială, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, faptul că Agenţia Domeniilor Statului nu este instituţie publică centrală, această calitate fiind deţinută de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în subordinea căruia se află pârâta, iar valoarea datoriei din convenţie este mai mică decât cea stabilită de legiuitor.
Caracterul administrativ al speţei a fost reţinut de prima instanţă, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate actelor administrative, contractele încheiate cu autorităţile publice, ce au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică coroborate cu cele ale art. 4 din Legea nr. 268/2001, potrivit cărora Agenţia Domeniilor Statului este instituţie de interes public, având printre atribuţii concesionarea terenurilor cu destinaţie agricolă, ce aparţin domeniului public sau privat al statului.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Domeniilor Statului a declarat recurs, susţinând în esenţă, că instanţa de fond în mod greşit a soluţionat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că întrucât, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune nr. 15/16 noiembrie 2005, obligaţiile comerciale au luat naştere în Bucureşti, locul încheierii contractului iar locul plăţii redevenţei este tot în Bucureşti, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. precum şi în raport cu voinţa părţilor consemnată în art. 11.1 din contractul de concesiune, potrivit căruia litigiile vor fi soluţionate de instanţele judecătoreşti competente, cererea ar fi trebuit înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, instanţa în a cărei rază teritorială îşi are sediul pârâta şi în a cărei rază teritorială a luat naştere obligaţia.
Recurenta a susţinut că această soluţie se impunea şi în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, potrivit cărora Agenţia Domeniilor Statului este o instituţie de interes public, cu personalitate juridică, cu caracter financiar şi comercial.
In subsidiar, recurenta a arătat că şi în ipoteza în care actele deduse judecăţii ar fi interpretate ca având un caracter administrativ, instanţa de fond a realizat o greşită interpretare a legii, atunci când a concluzionat că Agenţia Domeniilor Statului nu are rangul unei instituţii publice centrale, şi pe cale de consecinţă, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, secţia de contencios administrativ.
Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, precum şi motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul de faţă este fondat şi urmează a fi admis, în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate.
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă cererea SC I. SRL, astfel cum a fost aceasta precizată, de anulare a mai multor acte administrative expres arătate, incluzând măsura rezilierii contractului de concesiune nr. 15/16 noiembrie 2005 încheiat de această reclamantă cu recurenta Agenţia Domeniilor Statului, anularea procedurii de licitaţie publică şi a contractului de concesiune intervenit între pârâtă şi SC M.I. SRL, suspendarea actelor administrative menţionate şi obligarea ambelor pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), teza a II-a din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative, în sensul acestei legi, contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de înţeles public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice, iar potrivit tezei finale a textului, prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţei de contencios administrativ.
Totodată, reglementând obiectul acţiunii judiciare, aceeaşi lege prevede, prin art. 8 alin. (2), că instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ.
Din economia acestor prevederi legale rezultă că, în cazul contractelor administrative, este aplicabil regimul juridic de drept administrativ al acestei legi, atât în ceea ce priveşte atribuirea acestor contracte de către autorităţile publice, cât şi în ceea ce priveşte încheierea, executarea şi încetarea lor.
Contractele administrative sunt acte juridice bilaterale, cu caracter oneros, constând într-un acord de voinţă între o autoritate publică şi un particular. Fiind vorba de acte supuse unui regim de drept public, caracterizat prin preeminenţa interesului public, părţile trebuie să accepte clauze reglementare, stabilite prin lege sau prin alte acte normative, emise în limitele legii.
Contractul de concesiune poate fi apreciat ca fiind un contract administrativ întrucât; una din părţi este o autoritate publică; presupune efectuarea unor lucrări de către concesionar în schimbul unei remuneraţii; este destinat a asigura punerea în valoare a bunului starului, cuprinde clauze reglementare prin trimiterea la normele legale în domeniu.
Faţă de toate aceste motive, susţinerile recurentei privitoare la natura comercială a litigiului sunt nefondate, Curtea de Apel Piteşti făcând o corectă apreciere a naturii juridice a pricinii.
Criticile recurentei sunt întemeiate însă, în ceea ce priveşte stabilirea gradului instanţei de contencios administrativ competente să judece litigiul pe fond.
În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia Domeniilor Statului a fost organizată ca instituţie de interes public cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi are, printre altele, ca atribuţie şi concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului.
Existenţa unui raport de subordonare între autoritatea pârâtă şi Ministerul Agriculturii, nu poate constitui, per se, motiv întemeiat pentru a susţine interpretarea potrivit căreia Agenţia Domeniilor Statului ar avea calitatea de autoritate publică locală, rangul unei autorităţi administrative fiind dat de limitele de competenţă, stabilite potrivit legii la nivelul unei anumite zone administrative - pentru autorităţile locale - sau la nivelul întregii ţări - pentru autorităţile centrale.
Întrucât în raport cu acest criteriu, pârâta Agenţia Domeniilor Statului este o instituţie publică centrală, în speţă vor fi incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competenţa de soluţionare în fond a litigiilor de contencios administrativ şi fiscal, privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale aparţine secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
Sub aspect teritorial, competenţa revine Curţii de Apel Piteşti, care a fost investită cu soluţionarea prezentei cauze prin încheierea nr. 3711 din 15 iulie 2009, pronunţată în dos. nr. 4590/1/2009 de către Înalta Curte, investirea în acest stadiu procesual a altei curţi de apel cu soluţionarea cauzei, echivalând practic cu o lipsire de efecte a soluţiei date cererii de strămutare, prin încheierea amintită.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 152/F - CONT din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1590/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1597/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
