ICCJ. Decizia nr. 1543/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1543/2010
Dosar nr. 8352/2/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prima instanţă
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta SC R. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F., D.G.A.M.C. şi D.G.S.C. pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună:
- Anularea/desfiinţarea în parte, a deciziei nr. 248 din 11 iulie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C., anularea/desfiinţarea în parte a deciziei de impunere nr. 84 din 19 martie 2008 şi raportului de inspecţie fiscală ce au stat Ia baza emiterii deciziei nr. 248 din 11 iulie 2008, precum şi a oricăror documente aferente acestora, cu consecinţa anularii obligaţiei de plată a impozitelor/taxelor/ contribuţiilor/obligaţiilor fiscale accesorii.
- Anularea/desfiinţarea în tot a deciziei nr. 397 din 27 noiembrie 2008 emisă de A.N.A.F. – D.G.S.C. privind soluţionarea contestaţiei formulate de R. împotriva deciziilor de calcul accesorii nr. 1054616 din 18 august 2008 şi nr. 205.1054617 din 18 august 2008 (9 decizii) emise de A.N.A.F. – D.G.A.M.C. cu consecinţa anularii obligaţiei de plată a obligaţiilor fiscale accesorii menţionate în cuprinsul prezentei;
- Restituirea sumelor plătite de reclamantă în baza actelor/dispoziţiilor/obligaţiilor anulate de către instanţa de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a formulat contestaţie în termen împotriva deciziei de impunere nr. 84 din 19 martie 2008 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală din 19 martie 2008 pentru suma totală 64.303.360 RON reprezentând:
- contribuţia la asigurările sociale datorată de angajator şi asiguraţi şi majorări de întârziere aferente;
- majorări de întârziere aferente impozitului pe venituri din închirieri;
- impozit pe profit şi majorări de întârziere aferente;
- TVA şi accesorii aferente şi suma de 4.980.005 RON reprezentând accesorii conform deciziilor de calcul.
A motivat că nu datorează sumele reprezentând contribuţii de asigurări sociale stabilite şi majorările de întârziere pe motiv că a plătit salariaţilor disponibilizaţi salarii compensatorii din fondul de salarii al angajatorului conform contractelor de muncă, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare respectiv art. 42 alin. (1) din OUG nr. 98/1999 şi art. 26 din Legea nr. 19/2000.
Un alt motiv de nelegalitate invocat în acţiune a privit faptul că organul de inspecţie fiscală a calculat majorări de întârziere pentru neplata la termen a impozitului în cotă de 90%, aferent veniturilor realizate în baza contractelor de închiriere pentru active sau spaţii deţinute în patrimoniu, care este un impozit special fiind reglementat exclusiv de Legea nr. 133/1999, act normativ special care nu prevede o scadenţă a acestei obligaţii fiscale şi pe cale de consecinţă nu datorează majorările de întârziere, întrucât nu i se aplică termenul de scadenţă prevăzut de alte acte normative.
S-a criticat emiterea deciziei nr. 397/2008, că în mod nelegal au fost calculate majorări de întârziere după data de 4 aprilie 2007 având în vedere prelungirea controlului fiscal peste termenul legal de 6 luni prevăzut de C. proCod Fiscal
Prin sentinţa nr. 2279 din 28 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâţii A.N.A.F.- D.G.A.M.C. şi D.G.S.C.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că reclamanta nu se încadrează în situaţia de excepţie invocată în acţiune, cea prevăzută de dispoziţiile art. 26 alin.(1) lit. b) din Legea nr. 19/2000 în sensul că se datorează contribuţia de asigurări sociale asupra sumelor plătite potrivit dispoziţiilor legale în cazul încetării raporturilor de muncă. Aceasta deoarece contractul colectiv de muncă nu reprezintă o dispoziţie legală, ci reprezintă o convenţie între părţi, iar plăţile efectuate nu s-au făcut în baza unei prevederi legale ci în baza contractului colectiv de muncă şi a deciziilor directorului general şi în lipsa unui program de restructurare conform art. 4 din OG nr. 98/1999.
În ceea ce priveşte contribuţia de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale aceasta este legal datorată, nefiind aplicabile dispoziţiilor art. 101 alin. (4) din Legea nr. 346/2002 deoarece plăţile compensatorii nu reprezintă „drepturi plătite potrivit dispoziţiilor legale" ci au fost acordate în baza contractului colectiv de muncă.
Referitor la calculul obligaţiilor fiscale accesorii impozitului pe veniturile din închirierea activelor, prima instanţă a arătat că impozitul este scadent la data înregistrării veniturilor din închirierea activelor conform art. 1 din OG nr. 68/1997 în vigoare, în raport de perioada controlată astfel cum legal a procedat reclamanta în perioada 1 iulie 2001 – 31 decembrie 2001.
Cu privire la calculul debitelor accesorii s-a considerat că acestea se datorează conform art. 119 din OG nr. 92/2003 pentru neachitarea la termenul scadent, calcularea acestora nefiind condiţionată de durata inspecţiei fiscale.
În cauză, inspecţia fiscală a depăşit termenul de 6 luni, situaţie care a fost justificată de complexitatea obligaţiilor fiscale verificate şi de perioada supusă verificării 1 ianuarie 2001- 31decembrie 2005.
Instanţa de recurs
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC R. SA.
În motivele de recurs s-a susţinut că greşit s-a stabilit contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator, contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la angajaţi, contribuţia pentru accidente de muncă şi boli profesionale şi majorările de întârziere calculate asupra acestor contribuţii pentru plăţile compensatorii aferente concedierilor efectuate în baza contractului colectiv de muncă la nivelul R., aşa cum a reţinut instanţa de fond.
În argumentarea acestui motiv, a arătat că nu avea obligaţia de a plăti contribuţia pentru asigurările sociale, întrucât drepturile au fost plătite cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât în baza art. 26 lit. b) din Legea nr. 19/2000 şi art. 20 lit. b) din Ordinul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr. 340/2001 sumele plătite sunt exceptate de la plată pentru contribuţiile de asigurări sociale.
Recurenta a precizat că potrivit art. 236 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, că în contractele colective de muncă ale R. sunt prevăzute plăţi compensatorii, în caz de concediere, aşa încât plata drepturilor s-a întemeiat pe dispoziţiile legale.
S-a mai arătat că în mod constant Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale precum şi Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale a comunicat societăţii şi companiei de audit financiar că pentru sumele plătite cu titlu de salarii compensatorii în baza prevederilor contractelor de muncă nu se datorează contribuţii de asigurări sociale, aspecte neanalizate de judecătorul fondului.
Recurenta a precizat că a întocmit plan de concedieri colective şi a notificat toate instituţiile de stat competente şi sindicatele reprezentative din unitate, că Inspecţia Muncii a constatat că s-au efectuat legal concedierile.
În ceea ce priveşte majorările de întârziere pentru veniturile din concesiuni şi închirieri, s-a motivat că legea nu prevede un termen de scadenţă pentru plata impozitului respectiv, că eronat prima instanţă a indicat art. 1 din OG nr. 68/1997 ca fiind temeiul legal al modalităţii de calcul al accesoriilor şi pentru scadenţa impozitului, deoarece textul se referă la obligaţia generică de depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe, astfel încât nu se poate aprecia ca dată a scadenţei data înregistrării veniturilor din închirierea activelor.
Recurenta a arătat că în legislaţia fiscală nu este reglementat un termen de scadenţă pentru impozitul de 90% şi că organele de inspecţie fiscală, D.G.S.C. şi Curtea de apel au indicat termene diferite de scadenţă.
A precizat recurenta că impozitul de 90% asupra veniturilor din încheierea unor active este reglementat în Legea nr. 133/1999 ca fiind o sancţiune, care nu este purtătoare de majorări de întârzieri, cu atât mai mult cu cât actul normativ nu prevede data scadenţei, situaţia în care termenul stabilit de organele fiscale ca scadenţă a obligaţiei este arbitrar şi de natură a nesocoti principiul certitudinii impunerii şi pe cel al proporţionalităţii măsurii.
S-a criticat şi stabilirea majorărilor de întârziere după data de 4 aprilie 2007, ca urmare a prelungirii controlului fiscal peste termenul prevăzut de C. proCod Fiscal, care are caracter imperativ.
Intimata A.N.A.F. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
Cu referire la contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator şi majorările de întârziere, s-a arătat că legiuitorul nu a inclus în categoria dispoziţiilor legale şi contractul colectiv de muncă.
S-a precizat că se datorează contribuţia de asigurări sociale şi pentru accidente de muncă.
Intimata a susţinut că reclamanta-recurentă datorează majorări de întârziere calculate asupra impozitului de 90% pe veniturile din chirii, că data scadenţei impozitului este data înregistrării veniturilor aşa cum rezultă din prevederile art. 13 din OG nr. 11/1996 şi art. 131 alin. (3) din OG nr. 26/2001.
În ceea ce priveşte stabilirea majorărilor de întârziere după data de 4 aprilie 2007 s-a arătat că accesoriile se calculează potrivit art. 19 din OG nr. 92/2003 pentru neachitarea la scadenţă, fără a fi condiţionat de durata inspecţiei fiscale.
Examinând motivele de recurs, acţiunea, probele cauzei şi legislaţia aplicabilă, Înalta Curte reţine următoarele:
Situaţia de fapt
Urmare a efectuării inspecţiei fiscale s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare reprezentând contribuţii la asigurările sociale datorate de angajator şi angajaţi, pentru accidentele de muncă şi boli profesionale şi majorări de întârziere, asupra sumelor plătite cu titlu de salarii compensatorii în vederea concedierii.
De asemenea s-a constatat că societatea nu a achitat impozitul de 90% pe veniturile din închirierea unor active, în perioada 31 decembrie 2001 – 12 martie 2003, calculându-se impozitul datorat, majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere, ca urmare a nerespectării prevederilor Legii nr. 133/1999.
Legislaţia aplicabilă
Legea nr. 19/2000 art. 21 alin. (51) - Contribuţia de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii se suportă din bugetul Fondului pentru plata ajutorului de şomaj, la nivelul unei treimi din cota stabilită pentru condiţii normale de muncă.
Legea nr. 19/2000 art. 26 alin. (1) Contribuţia de asigurări sociale nu se datorează asupra sumelor reprezentând:
lit. b) - drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, încetării mandatului sau a calităţii de membru cooperator, altele decât cele acordate potrivit legii pentru perioada de preaviz;
OUG nr. 98/1999 – art. 8 alin. (1) - În cazul restructurării societăţilor comerciale la care acţionarii sunt persoane fizice sau persoane juridice, altele decât statul şi care deţin dreptul de proprietate asupra unui pachet de acţiuni reprezentând mai mult de două treimi din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor, măsurile de protecţie socială prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se realizează în urma aprobării de către agenţiile pentru ocupare şi formare profesională judeţene şi a municipiului Bucureşti a programelor de restructurare în vederea diminuării sau eliminării pierderilor sau arieratelor.
art. 4 alin. (1) - În cazul restructurării societăţilor comerciale la care statul deţine cel puţin o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală, a societăţilor naţionale, companiilor naţionale, regiilor autonome, societăţilor comerciale şi a altor unităţi aflate sub autoritatea administraţiei publice centrale sau locale, măsurile de protecţie socială prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în baza aprobării programelor de restructurare de către organele competente, în vederea diminuării sau eliminării pierderilor sau arieratelor.
alin. (2) - Programele de restructurare se aprobă de către:
lit. d): ministerul de resort sau autoritatea centrală coordonatoare, pentru societăţile naţionale, companiile naţionale, regiile autonome societăţile comerciale şi alte unităţi aflate sub autoritatea acestora;
art. 42 - Angajatorii prevăzuţi la art. 8 alin. (1), care efectuează disponibilizări colective în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă, pot acorda, din surse proprii, salariaţilor disponibilizaţi, o compensaţie de minimum 6 salarii de bază.
Legea nr. 133/1999 art. 38 alin. (5) - Veniturile realizate în baza contractelor de concesionare, închiriere sau asociere în participaţiune pentru activele sau spaţiile aparţinând societăţilor comerciale sau companiilor naţionale la care statul este acţionar majoritar, precum şi regiilor autonome se impozitează cu 90%.
Alin. (7) - Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către persoanele împuternicite ale Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii.
OG nr. 11/1996 art. 9 alin. (1) - Obligaţiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute de reglementările legale.
alin. (3) - Pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzute termene de plată prin actele normative care le-au reglementat, Ministerul Finanţelor este abilitat să stabilească aceste termene.
OG nr. 26/2001 art. 131 alin. (3) - Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri bugetare, cu excepţia majorărilor de întârziere, a penalităţilor şi a amenzilor, se sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plată. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligaţia de plată a majorărilor de întârziere şi/sau a penalităţilor.
Referitor la contribuţiile de asigurări sociale
Analiza legislaţiei cu incidenţă în cauză relevă că în cazul persoanelor care beneficiază de plăţi compensatorii contribuţiile de asigurări sociale se suportă din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj [art. 21 alin. (51) din Legea nr. 19/2001].
Acesta constituie cadrul normativ special pentru contribuţa de asigurări sociale aferentă plăţilor compensatorii.
Norma legală instituită prin art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000, în sensul exceptării de la plata contribuţiilor de asigurări sociale a drepturilor plătite potrivit dispoziţiilor legale constituie o regulă cu caracter general, cu aplicabilitate în cazul plăţilor compensatorii, cu condiţia respectării procedurii legale de restructurare.
Pentru a se plăti contribuţiile de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăţi compensatorii din fondul pentru plata ajutorului de şomaj se impunea a fi îndeplinite condiţiile din OG nr. 98/1999 care reglementează procedura de acces la măsurile de protecţia socială acordate salariaţilor disponibilizaţi în urma concedierilor colective.
Potrivit art. 4 alin. (2) lit. d) din OG nr. 98/1999 programul de restructurare al societăţii comerciale în care statul deţine cel puţin o treime din totalul drepturilor de vot în adunarea generală, se aprobă de ministerul de resort sub a cărui autoritate se află societatea.
În cazul SC R. SA, statul prin Ministerul Telecomunicaţiilor deţinea o cotă de participaţie de 45,9897% din capitalul societăţii.
Faţă de cota de capital care este corespunzătoare drepturilor de vot, programul de restructurare trebuia aprobat de ministerul sub a cărui autoritate se afla societatea, pentru ca astfel să fie incidente dispoziţiile legale privind exceptarea de plată a contribuţiilor de asigurări sociale.
Programul de restructurare al SC R. SA nu a fost aprobat de ministerul de resort, astfel încât aceasta să poată aplica măsurile de protecţie prevăzut de OG nr. 98/1999.
Recurenta nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 8 din OG nr. 98/1999 pentru că nu deţinea mai mult de două treimi din drepturile de vot, astfel că aprobarea Agenţiei Judeţene petru Ocuparea Forţei de Muncă nu produce consecinţe.
În situaţia în care nu s-a respectat procedura legală de restructurare angajatorul putea acorda compensaţia din resurse proprii, însă nu beneficiază de scutirea de plată reglementată în art. 26 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 19/2000.
Contractul colectiv de muncă produce efecte similare legii, dar pentru a se acorda beneficiul scutirii la plata contribuţiilor de asigurări sociale era necesar să se îndeplinească şi condiţia respectării cerinţelor legale privind restructurarea.
În ceea ce priveşte răspunsurile formulate de Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, Înalta Curte arată că prin solicitările adresate celor două autorităţi nu li s-a expus acestora ipoteza concretă, în sensul că nu s-a făcut referire la structura capitalului social, astfel încât s-au dat numai explicaţii de natură teoretică, fără a se avea în vedere cazul concret al reclamantei.
Având în vedere că plăţile compensatorii au fost acordate în cadrul regimului de restructurare, care însă nu a fost aprobat legal de ministerul de resort, aceste drepturi nu se pot circumscrie prevederilor legale, astfel că în mod corect au fost stabilite obligaţiile suplimentare.
Pentru aceleaşi considerente sunt datorate şi contribuţiile pentru accidente şi boli profesionale.
Cu privire la impozitul de 90% din veniturile obţinute din închirierea unor spaţii
Potrivit Legii nr. 133/1999 societăţile comerciale cu capital majoritar de stat aveau obligaţia de a lua măsuri de accelerare a procesului de privatizare.
În vederea îndeplinirii acestui scop legiuitorul a prevăzut în art. 38 din Legea nr. 133/1999 o serie de sancţiuni, între acestea fiind reglementat la alin. (5) impozitarea cu 90% a veniturilor obţinute din închiriere, concesionare sau asociere în participaţiune pentru activele sau spaţiile societăţilor sau companiilor naţionale în care statul este acţionar majoritar.
În ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă organul fiscal a stabilit cuantumul impozitului de 90% şi a aplicat majorări şi penalizări de întârziere pentru neplata acestuia.
Cuantumul impozitului nu a fost contestat, reclamanta achitând contravaloarea acestuia.
Soluţia organului fiscal referitoare la majorările şi penalităţile de întârziere, este greşită, astfel, cum se va explica în continuare.
Potrivit art. 38 alin. (5) din Legea nr. 133/1999 impozitul de 90% calculat asupra veniturilor din chirii are caracterul unei sancţiuni, ca urmare a încălcării obligaţiilor impuse prin această lege.
Având regim sancţionator impozitul nu poate fi purtător de majorări şi penalităţi, acesta fiind principiul în materia sancţiunilor.
Impozitele şi taxele, ca obligaţii bugetare, au reglementate termenele de plată.
Ori, în cazul acestui impozit legiuitorul nu a prevăzut un termen de scadenţă, pentru ca apoi pornind de la acest termen să se calculeze majorări şi penalităţi de întârziere, în caz de neachitare.
Susţinerile intimatei privind aplicarea termenelor reglementate în OG nr. 11/1996 sunt de natură chiar a contrazice soluţia fiscală adoptată.
Astfel, art. 9 alin. (1) din OG nr. 11/1996 dispunea că obligaţiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în reglementările legale, iar în alin. (3) se arată că pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzut termene de plată prin actele normative care le-au reglementat, Ministerul Finanţelor este abilitat să stabilească aceste termene.
Ori, în cazul acestui impozit cu caracter de sancţiune legea care a reglementat impozitul nu a prevăzut un termen de plată, situaţie în care Ministerul Finanţelor trebuia eventual să stabilească termenul de plată.
OG nr. 68/1997 invocată de intimată nu conţine termene de plată, ci numai obligaţia de depunere a declaraţiilor de impozite şi taxe, care nu implică scadenţa obligaţiilor bugetare.
De altfel, se observă că soluţiile privind scadenţa au fost diferite, A.N.A.F. a considerat că scadenţa este la data încasării veniturilor, o altă opinie a vizat scadenţa trimestrială.
Toate acestea demonstrează că de fapt în lipsa unei reglementări exprese fiecare organ a făcut o apreciere proprie asupra termenului la care trebuia plătită obligaţia.
Înalta Curte precizează că majorările şi penalităţile de întârziere curg de la data scadenţei, ca urmare dacă nu s-a stabilit termenul de scadenţă nici prin actul de reglementare şi nici ulterior, nu se poate crea de organul de control termenul de scadenţă.
În lipsa unui termen de scadenţă precum şi ţinând seama de faptul că impozitul de 90% are caracterul unei sancţiuni, reclamanta-recurentă nu datorează majorări şi penalităţi de întârziere.
Acceptarea soluţiei fiscale promovate de intimată, în afara unor prevederi legale exprese, ar echivala cu nesocotirea principiilor certitudinii juridice şi a siguranţei juridice, al legalităţii, principii care rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Europene de Justiţie.
Referitor la extinderea duratei controlului şi calculul majorărilor de întârziere, Înalta Curte precizează că majorările de întârziere se datorează asupra obligaţiei fiscale neachitate la scadenţă şi ca urmare ceea ce a determinat plata acestora şi după expirarea perioadei de 6 luni pentru controlul fiscal este neachitarea obligaţiei.
Prelungirea duratei de control s-a datorat unor factori obiectivi, precum complexitatea lucrării, cererea societăţii controlate şi nu a avut influenţă asupra scadenţei obligaţiilor.
În raport de considerentele enunţate, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentinţa atacată în sensul că se va admite în parte acţiunea şi se va anula în parte deciziile nr. 248 din 11 iulie 2008 şi nr. 397 din 27 noiembrie 2008 emise de A.N.A.F., anulează în parte deciziile de impunere nr. 84/2008 şi nr. 1054616 din 18 august 2008 cu privire la majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului de 90% calculat pentru veniturile din închirieri pe perioada 1 iulie 2001 – 2 aprilie 2008, în sumă totală de 12.396,598 RON. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC R. SA împotriva sentinţei civile nr. 2279 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că:
Admite în parte acţiunea şi anulează în parte deciziile nr. 248 din 11 iulie 2008 şi nr. 397 din 27 noiembrie 2008 emise de A.N.A.F., anulează în parte deciziile de impunere nr. 84/2008 şi nr. 1054616 din 18 august 2008 cu privire la majorările şi penalităţile de întârziere aferente impozitului de 90% calculat pentru veniturile din chirii pe perioada 1 iulie 2001 - 2 aprilie 2008, în sumă totală de 12.396,598 RON.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 1545/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
