ICCJ. Decizia nr. 1545/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1545/2010
Dosar nr. 386/45/2007
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă mr. 70 din 13 aprilie 2009 Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de A.N. privind revizuirea sentinţei nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005.
Totodată, a respins excepţia tardivităţii cererii şi a luat act că revizuentul A.N. a renunţat la judecarea cererii privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 85 alin. (2) din Legea nr. 80/1995, precum şi a excepţiei de nelegalitate a Ordinului Directorului Serviciului Român de Informaţii din 23 iunie 2003.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că în cauză condiţia prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu este îndeplinită deoarece hotărârea Consiliului de judecată din 11 iunie 2003, după declasificarea realizată prin raportul din 8 mai 2007, nu atestă o altă situaţie de fapt decât acea cuprinsă în actele anterioare care au fost analizate în judecata în fond.
S-a mai reţinut şi faptul că nu poate constitui un înscris doveditor în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisul emis după pronunţarea hotărârii ce se atacă pe această cale.
Împotriva acestei sentinţe considerată netemeinică şi nelegală a formulat recurs, în temeiul art. 304 şi 3041 C. proc. civ., revizuentul A.N.
Prin cererea de recurs s-a arătat, în esenţă, că instanţa de revizuire a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel că deşi a calificat înscrisurile pe care a fost întemeiată cererea de revizuire a sentinţei nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Iaşi ca fiind înscrisuri doveditoare noi, nu le-a reţinut ca fiind de natură a conduce la retractarea hotărârii judecătoreşti atacate.
În concret, s-a subliniat că hotărârea Consiliului de judecată al Serviciului Român de Informaţii a făcut parte pentru o perioadă de timp din categoria documentelor clasificate, dar prin clasificarea ca secret de stat pârâtul a urmărit în mod abuziv să nu se poată cerceta principalul document ce a constituit temeiul trecerii în rezervă a revizuentului şi care este nul şi abuziv.
În acelaşi context, al greşitei interpretări, nu s-a procedat la anularea Ordinului de trecere în rezervă, cu toate că hotărârea Consiliului de judecată a avut în vedere la 9 noiembrie 2003, încălcarea unui ordin emis ulterior acestei date, respectiv la 12 mai 2003.
Recurentul a precizat că se impune, în principal, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare, iar în subsidiar să se constate incidenţa art. 158 şi 159 C. proc. civ. instanţa de contencios administrativ nefiind competentă material, urmând a se trimite dosarul Consiliului de judecată în temeiul art. 299 C. proc. civ. şi art. 35 din Legea nr. 80/1995 şi a art. 1 din R. 6-8.
Recurentul a mai arătat că, în opinia sa, înscrisurile nr. 83670 din 20 august 2007 şi nr. 2984545 din 16 mai 2007 îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel că dacă ar fi fost cunoscute la data judecării pricinii în mod cert ar fi condus la o altă soluţie decât cea pronunţată.
Totodată, greşit s-a reţinut că recurentul a fost sancţionat contravenţional prin procesul verbal din 19 mai 2003, atâta vreme cât contestaţia împotriva propunerii de trecere în rezervă a Consiliului de judecată din 9 iunie 2003 (înregistrată la Serviciul Român de Informaţii sub nr. x din 10 iunie 2003) nu a fost soluţionată niciodată, deci procedura jurisdicţiei administrative speciale nu a fost parcursă din culpa autorităţii intimate.
Prin întâmpinare, Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.) reprezentat de UM Bucureşti a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 3021 C. proc. civ., mai exact neprezentarea motivelor pe care se sprijină, excepţia inadmisibilităţii recursului motivat de încercarea de a se rejudeca fondul unei cauze deja dezlegate şi nu în ultimul rând, încălcarea de către recurent a dispoziţiilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”, indicându-se în acest sens multiple căi de atac exercitate de A.N. în legătură cu aceeaşi hotărâre, cererile de strămutare repetitive, toate acest demersuri având un pronunţat caracter şicanatoriu.
Analizând, cu prioritate, excepţiile invocate prin întâmpinarea autorităţii intimate, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate şi le va respinge în consecinţă.
Cererea de recurs îndeplineşte prevederile art. 3021 C. proc. civ., motivele de nelegalitate ale hotărârii judecătoreşti considerate ca fiind relevante, fiind arătate în cuprinsul cererii, aşa cum s-a arătat mai înainte.
Inadmisibilitatea recursului aşa cum a fost ea motivată nu poate fi privită nicidecum ca o veritabilă excepţie de procedură, împrejurarea că recurentul tinde la o rejudecare a fondului fiind, eventual, relevantă doar în analiza pe fond a căii de atac extraordinare.
Examinând cauza prin prisma criticilor structurate în debutul prezentelor considerente, din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinţei atacate.
Rezultă din actele dosarului că:
Prin sentinţa nr. 169/CA din 7 noiembrie 2005 Curtea de Apel Iaşi – în fond, după casare – a respins ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de A.N. în contradictoriu cu Serviciul Român de Informaţii, având ca obiect anularea Ordinului de personal din 23 iunie 2003 prin care reclamantul a fost trecut în rezervă.
Recursul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia nr. 1641 din 9 mai 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost atacată de A.N. atât pe calea contestaţiei în anulare (respinsă prin Decizia nr. 1212 din 26 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) cât şi pe calea revizuirii (anulată ca netimbrată prin Decizia nr. 1942 din 4 aprilie 2007 a instanţei supreme), iar contestaţia în anulare formulată împotriva acestei din urmă decizii (nr. 1942/2007) a fost respinsă prin Decizia nr. 4124 din 26 octombrie 2007.
Împotriva sentinţei nr. 169/2005 a Curţii de Apel Iaşi s-a formulat şi contestaţie în anulare, care a fost respinsă însă ca tardiv formulată prin sentinţa nr. 71 din 4 iunie 2007 a aceleiaşi Curţi de apel, sentinţă devenită irevocabilă prin Decizia nr. 3139 din 26 septembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cererea de revizuire a sentinţei nr. 169/CA/2005 a fost soluţionată, mai exact respinsă ca neîntemeiată, prin sentinţa nr. 70/CA din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, aflată în control judiciar la acest moment.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive şi doar în cazurile şi condiţiile expres stabilite de lege – art. 322 pct. 1-9 C. proc. civ.
Dacă în speţă este îndeplinită cerinţa de a fi în faţa unei hotărâri definitive – sentinţa nr. 70/CA/2009, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea de-a doua cerinţă a cazului expres stabilit de legiuitor.
Argumentele de fapt şi de drept pentru modul în care instanţa fondului a abordat cererea de revizuire fundamentată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., au fost pe larg arătate în considerentele hotărârii, instanţa concluzionând că aceasta nu este întemeiată.
Înalta Curte constată corectă această abordare în raport de prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. care reglementează revizuirea „dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”, precum şi în raport de probatoriul administrat.
Examinând înscrisurile invocate de revizuent, respectiv hotărârea Consiliului de judecată din 11 iunie 2003 şi „adeverinţa” emisă la 16 august 2007 de Serviciul Român de Informaţii, prima instanţă le-a calificat, în mod just şi în acord cu jurisprudenţa în materie, ca neconstituind înscrisuri doveditoare în sensul prevederilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În privinţa primului înscris menţionat, declasificat prin raportul din 8 noiembrie 2007, s-a observat că acestea nu atestă o altă situaţie de fapt decât cea cuprinsă în actele care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei de fond; în privinţa înscrisului datat 16 august 2007 s-a reţinut că acesta nu exista în materialitatea lui la data pronunţării sentinţei nr. 169/2005, or legiuitorul a stabilit că poate constitui temei al unei cereri de revizuire înscrisul existent la data judecării cauzei şi nu unul ulterior acestei date.
Critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi deci primită, iar toate celelalte aspecte enunţate prin cererea de recurs ating în mod clar fondul pricinii care a avut ca obiect anularea Ordinului de trecere în rezervă şi nicidecum condiţia expres prevăzută de lege pentru a se putea exercita calea extraordinară de atac a revizuirii.
Ca urmare, pentru cele arătate, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins.
Este necesar, însă, a se sublinia şi faptul că demersurile judiciare ale recurentului – începând cu anul 2005 – se situează în mod sensibil la limita prevederilor art. 723 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N. împotriva sentinţei civile nr. 70/CA din 13 aprilie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1543/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1546/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
