ICCJ. Decizia nr. 1551/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1551/2010
Dosar nr. 760/45/2008
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea deciziei nr. 243 din 4 iulie 2008. anularea parţială a deciziei de impunere din 13 noiembrie 2007, anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală din 5 noiembrie 2007 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 13 august 2009. A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 5 noiembrie 2007 şi a emis Decizia de impunere 13 noiembrie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei totale de 1.573.937 lei.
În urma contestaţiei formulate s-a emis Decizia din 4 iulie 2008.
Reclamanta a criticat aceste acte arătând că a fost majorată nelegal baza de impunere cu suma de 105.360 lei pentru anul 2005 şi suma de 12.005 lei pentru anul 2006, în total 117.363 lei, reprezentând majorări de întârziere şi daune interese datorate către A.V.A.S., acţionarul majoritar al SC A. SA, pentru neplata la termenele legale a dividendelor datorate pentru anii 1995-2001.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 95/ CA din 1 iunie 2009, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA Iaşi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
1) În ceea ce priveşte cheltuielile în sumă de 117.365 lei pentru neplata la termen a dividendelor pentru anii 1995 – 2001, pentru care autoritatea fiscală a calculat impozit pe profit în sumă de 18778 lei şi majorări de întârziere aferente în sună de 10.463 lei, instanţa a reţinut că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003, conform cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate către autorităţile române, potrivit prevederilor legale.
2) Referitor la impozitul de profit, în sumă totală de 263.884 lei, prin întregirea bazei de impozitare cu suma de 1.140.000 lei, achitată de societate în anii 2005 şi 2006 C.V.P. Iaşi pentru reclamă şi publicitate în baza contractului din 15 decembrie 2004, curtea de apel a reţinut că, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Legea nr. 571/2003 şi că nu sunt probe din care să reiasă că serviciile de publicitate au fost efectiv prestate.
3) Cât priveşte impozitul pe profit în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile cu suma de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 84.049 lei pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate în farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmacişti şi medici şi 37.746 lei pachete servicii turistice prin farmacii, instanţa de fond a reţinut că aceste cheltuieli contravin dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Reglementările privind publicitatea pentru produsele medicamentoase de uz uman, nefiind deductibile la calculul impozitului pe profit.
4) Referitor la taxa pe valoare adăugată de 158.375 lei, stabilită suplimentar, instanţa de fond a reţinut că a fost calculată corect şi că reclamanta nu a efectuat cheltuielile respective în folosul operaţiunilor sale taxabile.
Conchizând instanţa a reţinut că majorările de întârziere urmează soarta obligaţiilor fiscale principale care au determinat calcularea lor.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs reclamanta SC A. SA Iaşi.
Recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele motive de recurs:
1) Instanţa de fond a fost părtinitoare, întrucât a luat în considerare numai susţinerile instituţiei statului, aducându-i astfel, atingere dreptului de apărare al recurentei.
2) Motivarea instanţei de fond este total greşită în ceea ce priveşte asimilarea sumelor datorate de către reclamantă către A.V.A.S., cu creanţele bugetare, de vreme ce regimul juridic al acestei sume este reglementat de art. 1 pct. 36 din Legea nr. 441 din 22 noiembrie 2006, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/90 privind societăţile comerciale şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
3) Referitor la obligarea la plata de daune interese, recurenta a susţinut că acestea sunt deductibile fiscal şi nu justifică de ce instanţa le-a încadrat în art. 21 alin. (4) lit. b) C. fis. şi nu în prevederile art. 21 alin. (1) din acest cod, coroborate cu pct. 23 lit. (d) din HG nr. 44/2004 din normele de aplicare a Codului fiscal care prevăd deductibilitatea fiscală expresă a daunelor – interese din raporturile comerciale.
4) Cu privire la sumele achitate de către recurentă C.V.P. Iaşi pentru reclamă şi publicitate pentru anii 2005 – 2006, în baza contractului de reclamă şi publicitate din 15 decembrie 2004, recurenta susţine că organul de control a dispus în mod nelegal nedeductibilitatea acestora.
Astfel, susţine recurenta, prin expertiza financiar-fiscală efectuată în cauză, pe care instanţa nu a luat-o în calcul, experţii constată că aceste cheltuieli sunt deductibile fiscal în totalitate, întrucât acestea au contribuit în egală măsură cu celelalte activităţi de sponsorizare şi promovare la creşterea veniturilor societăţii de peste 300%.
5) În ceea ce priveşte cheltuielile ce reprezintă tichete valorice şi bunuri acordate prin intermediul distribuitorilor şi farmaciştilor, în vederea stimulării vânzărilor de medicamente, recurenta susţine că în mod greşit au fost încadrate la categoria cheltuielilor de protocol, cheltuieli care de regulă au deductibilitate limitată.
6) Referitor la T.V.A. stabilită suplimentar, aceasta a fost calculată la sumele ce nu au fost admise ca deductibile la impozitul pe profit, deşi aceste cheltuieli au reglementare juridică proprie (art. 21 alin. (2) lit. d) şi i) C. fis.), ele fiind deductibile atât în ceea ce priveşte profitul impozabil cât şi T.V.A. datorat.
Recursul este nefondat.
În fapt, la data de 13 august 2009, A.N.A.F. a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 5 noiembrie 2007 şi a emis Decizia de impunere din 13 noiembrie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 1.573.937 lei.
Urmare a contestaţiei formulată de societate, D.G.S.C. a emis Decizia nr. 243 din 4 iulie 2008, a cărei anulare, alături de aceea a raportului de Inspecţie Fiscală, o solicită reclamanta, prin acţiunea de faţă.
Reclamanta susţine că, majorările de întârziere şi daunele interese datorate către A.V.A.S., pentru neplata la termenele legale a dividendelor datorate pentru anii 1995 – 2001, sunt deductibile legal, întrucât A.V.A.S. nu face parte din categoria autorităţilor române şi nici din categoria administraţiei publice centrale sau locale şi, de asemenea, A.V.A.S. nu a figurat şi nu a lucrat niciodată în regim de putere publică.
Această critică nu poate fi primită, deoarece reclamanta a înregistrat în perioada 2005 – 2006, drept cheltuieli deductibile fiscal, suma de 117.365 lei reprezentând majorări de întârziere şi daune datorate către A.V.A.S., pentru neplata la termenele legale a dividendelor pentru anii 1995 – 2001. Organele de inspecţie fiscală au constatat ca nedeductibile la calculul profitului impozabil, cheltuielile cu majorările şi daunele către A.V.A.S. pentru neplata în timp a dividendelor datorate pentru perioada 1995 -2001 şi au stabilit în sarcina societăţii impozit pe profit în sumă de 18.778 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 10.463 lei, în temeiul art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din OUG nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a A.V.A.B. coroborată cu OUG nr. 51/1998, A.V.A.S. este instituţie de specialitate a administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.
Conform acestor dispoziţii legale, A.V.A.S. acţionează în regim de putere publică, ceea ce face aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora nu sunt deductibile amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere datorate, potrivit legii, către autorităţile române.
Referitor la sumele achitate de societate către C.V.P. Iaşi pentru reclamă şi publicitate pentru anii 2005 – 2006 în baza contractului de publicitate, în mod corect instanţa de fond a reţinut că, în speţă, nu sunt probe din care să reiasă că serviciile de publicitate au fost efectiv prestate, obligând astfel societatea la plata impozitului pe profit în sumă de 263.884 lei, prin întregirea bazei de impozitare cu suma de 1.140.000 lei.
Aşa fiind, susţinerea recurentei referitoare la aplicabilitatea, în speţă, a prevederilor art. 21 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, nu pot fi primite de vreme ce aceasta nu a prezentat documentele din care să rezulte modul în care plăţile efectuate către C.F.V.P. Iaşi au contribuit la realizarea veniturilor societăţii şi nici costurile făcute cu difuzarea mesajelor publicitare.
În ceea ce priveşte impozitul pe profit în sumă de 749.335 lei stabilit ca urmare a întregirii bazei impozabile cu suma de 4.683.341 lei ce rezultă din însumarea cheltuielilor de 2.684.049 lei pentru anul 2005, iar pentru anul 2006 a cheltuielilor de 1.649.628 lei efectuate prin farmacii, 311.918 lei efectuate prin farmacişti şi medici şi 37.746 lei pachete servicii turistice prin farmacii, în mod corect organul fiscal a reţinut regimul juridic al acestor cheltuieli ca fiind acela reglementat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) lit. a) C. fis., ca fiind cheltuieli de protocol de deductibilitate limitată, respectiv cheltuieli de protocol. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Reglementările privind publicitatea pentru produsele medicamentoase de uz uman, aprobate prin Ordinul nr. 263/2003 al ministrului sănătăţii şi familiei, potrivit căreia publicitatea produselor medicamentoase are drept destinatar persoane calificate să le prescrie sau să le distribuie, acestora netrebuind să li se ofere, să li se acorde sau să li se promită avantaje în bani sau în natură cu excepţia celor care sunt necostisitoare şi relevante pentru protecţia medicală şi farmaceutică, iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, persoanele calificate să prescrie sau să distribuie produse medicamentoase nu trebuie să solicite sau să accepte nici un fel de stimulente interzise prin alin. (1).
Nici critica din recurs privitoare la taxa pe valoarea adăugată, stabilită suplimentar, de 158.375 lei nu poate fi primită.
Astfel, potrivit art. 145 alin. (3) C. fis., condiţia pentru deducerea taxei pe valoare adăugată este ca bunurile şi serviciile achiziţionare să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile.
Cum reclamanta nu a dovedit că serviciile de promovare prevăzute de contract au fost efectiv prestate şi având în vedere că acordarea de bunuri şi bani farmaciilor, farmaciştilor şi medicilor s-a făcut cu încălcarea legii, că în mod corect organul fiscal a calculat taxa pe valoare adăugată.
Examinând şi din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie şi neconstatându-se existenţa motivelor de casare, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC A. SA Iaşi, împotriva sentinţei civile nr. 95/ CA din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1544/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 1554/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
