ICCJ. Decizia nr. 1572/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1572/2010
Dosar nr. 8784/1/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC H.S.C.H. SA Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. a judeţului Constanţa, anularea parţială a deciziei nr. 175 din 27 iunie 2007 emisă de pârâta A.N.A.F. şi, pe cale de consecinţă şi a deciziei de impunere nr. 9.515 din 21 decembrie 2006 emisă de pârâta D.G.F.P. a judeţului Constanţa, precum şi exonerarea societăţii reclamante de la plata sumei totale de 596.957 lei reprezentând impozit pe profit în sumă de 247.144 lei, majorări, dobânzi şi penalităţi în sumă de 111.096 lei, aferente impozitului pe profit, taxa pe valoarea adăugată în sumă de 166.782 lei şi majorări, dobânzi şi penalităţi în sumă de 71.935 lei aferente taxei pe valoarea adăugată stabilită prin Decizia de impunere.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 847/ CA din 29 octombrie 2008 a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată, reţinând că aceasta nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare pentru a beneficia de deducerea cheltuielilor cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii.
Recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 847 din 29 octombrie 2008 a Curţii de Apel Constanţa a fost respins ca nefondat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 4772 din 3 noiembrie 2009.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut că stabilirea caracterului deductibil al cheltuielilor în raport cu prevederile art. 21 C. fis. este o problemă de judecată, astfel că opinia experţilor care au stabilit o altă bază de impunere nu leagă instanţa.
În ceea ce priveşte contractul de prestări servicii încheiat cu SC R.T. SRL în vederea perfectării contractului de asociere în participaţiune, concluziile autorităţii fiscale, menţinute de instanţa de fond, sunt corecte, de vreme ce, pe de o parte, contractul pentru care partea susţine că a avut nevoie de intermediere şi consultanţa urma a fi încheiat cu persoane juridice care au calitatea de acţionari ai SC H.S.C.H. SA, prestatorul de servicii fiind şi el acţionar al acesteia.
Pe de altă parte, apărarea recurentei-reclamante, în sensul că dl. C.B. nu era director financiar în perioada supusă controlului este nerelevantă, întrucât începând cu data de 30 noiembrie 2004 acesta a dobândit calitatea de administrator, fiind deci implicat, cu putere de decizie, în managementul societăţii (certificat constatator din 31 martie 2006 emis de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Constanţa).
Cu privire la celelalte contracte de prestări servicii, Curtea a constatat că recurenta nu a făcut decât să rezume susţinerile făcute în faţa instanţei de fond, referitoare la împrejurări de fapt care, în opinia sa au justificat necesitatea efectuării cheltuielilor.
Pentru fiecare dintre aceste contracte instanţa de fond a efectuat însă o analiză amănunţită, corelând în mod corespunzător elementele rezultate din probele cauzei şi ajungând la concluzia corectă că susţinerile părţii nu prezintă credibilitate cu privire la conţinutul economic efectiv şi la necesitatea reală a contractării operaţiunilor respective.
Împotriva deciziei nr. 4772 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC H.S.C.H. SA Bucureşti a formulat contestaţie în anulare, pe care a întemeiat-o pe dispoziţiile art. 317-321 C. proc. civ.
Contestatoarea a susţinut, în esenţă, că Înalta Curte prin Decizia contestată, i-a respins recursul omiţând din greşeală să cerceteze toate motivele acestuia.
Astfel, susţine contestatoarea, recursul său a fost întemeiat nu doar pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci şi pe art. 3041 C. proc. civ., în baza căruia a solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele invocate în faţa instanţei de fond, or cercetarea acestui motiv a fost omisă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
S-a mai susţinut şi că, deşi în recursul declarat a invocat caracterul deductibil al prestaţiilor efectuate de către şapte societăţi comerciale şi o asociaţie familială, pentru care s-au plătit sume distincte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu analizează deductibilitatea cheltuielilor prin prisma raporturilor cu fiecare dintre aceste societăţi deşi, în concret, motivele de recurs invocate erau diferite.
Contestaţia în anulare este inadmisibilă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, motivele pentru care poate fi exercitată fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 317, „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: 1) când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; 2) când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă" (alin. (1)), contestaţia putând fi, totuşi, primită pentru motivele mai sus-arătate, „în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond" (alin. (2)).
De asemenea, conform art. 318, „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
În cauză, reclamanta susţine că este nemulţumită de modul în care instanţa de fond a aplicat legea, în sensul că a analiza cauza doar pe aspecte de legalitate subsumate prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Or, societatea reclamantă şi-a întemeiat recursul nu doar pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci şi pe cele ale art. 3041 C. proc. civ., în baza căruia cauza trebuia să fie analizată sub toate aspectele.
Problema dedusă judecăţii, se susţine în continuare, era constatarea caracterului deductibil al cheltuielilor cu serviciile de consultanţă şi management ori, acest lucru nu putea fi stabilit de instanţa de recurs decât prin raportare la împrejurările de fapt şi la probatoriile care le atestă, elemente neanalizate de instanţa de recurs.
Rezultă aşadar că, societatea contestatoare, prin calea de atac promovată, invocă aceleaşi motive şi argumente ca şi în faţa instanţei de recurs, contestatoarea întemeindu-şi în mod formal cererea sa pe dispoziţiile art. 317 şi art. 318 C. proc. civ., în realitate urmărind reiterarea căii de atac a recursului, ceea ce nu este admisibil potrivit principiului dreptului de folosi o singură cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC H.S.C.H. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 4772 din 3 noiembrie 2009 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1569/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1579/2010. Contencios. Conflict de... → |
|---|
