ICCJ. Decizia nr. 1615/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1615/2010
Dosar nr. 9053/1/200.
Şedinţa publică din 19 martie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Circumstanţele cauzei.
Hotărârea primei instanţ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3490 din 10 decembrie 2008 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC HG SRL în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. şi D.G.A.M.C. şi pe cale de consecinţă, a anulat adresa nr. 59115 din 6 noiembrie 2006.
Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 480.318 lei cu titlu de dobânzi.
Motivele de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţ.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond, a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele hotărârii următoarele:
A arătat instanţa că, potrivit dispoziţiilor codului de procedura fiscală, OG nr. 92/2003 [art. 119 alin. (1)], contribuabilii au dreptul la dobânda pentru sumele de restituit sau de rambursat de buget începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 zile în care organele fiscale trebuie să soluţioneze cererile de rambursare sau restituire. Astfel, atâta timp cât în fişa sintetică contribuabilul nu figura cu datorii către bugetul de stat, la momentul expirării termenului prevăzut de lege de 45 de zile de la depunerea deconturilor/cererilor de rambursare TVA, pârâta era obligată să se pronunţe şi să restituie sumele solicitate.
A mai arătat instanţa că este corectă susţinerea reclamantei în sensul că pârâta nu putea refuza sau amâna rambursarea pe motiv că ulterior putea să constate existenţa unor debite ale contribuabilului faţă de buget.
Dispoziţiile OMFP nr. 338/2004 şi nr. 1899/2004 nu justifică amânarea rambursării TVA peste termenul respectiv, decât cu câteva mici excepţii de câteva zile care urmează a fi avute în vedere la calculul dobânzilor solicitate de reclamantă.
Invocarea în adresa contestată a faptului că deconturile au fost soluţionate sub rezerva verificării ulterioare, au demonstrat că pârâta a soluţionat cererile anterior controalelor, însă nu în termenul legal stabilit.
Din moment ce prevederile cap. 4 din OMFP 338/2004 stabilesc că rambursarea soldului negativ de TVA se realizează cu control ulterior, nici un alt control nu justifică nesoluţionarea cererilor de restituire, rambursare în termenul legal.
în ceea ce priveşte suma reprezentând dobânzi, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat constatarea şi obligarea pârâtei la plata dobânzilor în cuantum de 499.037,26 lei. Prin raportul expertizei efectuat în cauză s-a stabilit că reclamanta are dreptul la dobânzi în sumă de 482.410 lei.
Concluzionând, instanţa a reţinut, din analiza deconturilor de TVA cu opţiuni de rambursare, notelor de compensare, deciziilor de restituire, situaţiilor privind calculul dobânzilor efectuate de expertul contabil prin comparare cu cele ale reclamantei, că dobânzile ce trebuie acordate acesteia sunt în sumă de 480.314 lei, respectiv cu 2.106 lei mai puţin decât suma stabilită de expert. De altfel, a mai constatat erori de calcul a dobânzilor datorate de pârâtă (a se vedea fila 139) ca urmare a calculării greşite a zilelor de întârziere determinate probabil şi de faptul că mai multe cereri din luni diferite au fost soluţionate la aceeaşi dată şi de neluarea corectă în calcul a perioadei în solicitarea de informaţii şi data depunerii lor.
Calea de atac exercitată:
împotriva sentinţei civile nr. 3490 din 10 decembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal A.N.A.F., care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC HG SRL.
Soluţia instanţei de recurs:
Prin Decizia 4897 din 5 noiembrie 2009, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, admiţând excepţia lipsei calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de recurs - invocată din oficiu la data de 11 iunie 2009 a anulat, în temeiul dispoziţiilor art. 161 alin. (2) şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr.3490 din 10 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin directorul general al Direcţiei generale juridice V.N.
Considerentele instanţei de recurs:
În motivarea soluţiei sale, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, faptul că, în combaterea temeiniciei excepţiei invocate din oficiu, recurenta a invocat dispoziţiile art. 12 alin. (1), (7) şi (8) din HG nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F. (în vigoare la data declarării şi semnării recursului), potrivit cărora „A.N.A.F. este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a primului - ministru" [alin. (1)]. ..Preşedintele A.N.A.F. reprezintă A.N.A.F. în relaţii cu terţii" [alin. (7)]. „Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. unele atribuţii pot fi delegate vicepreşedinţilor, secretarului general şi persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate. Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se vor preciza limitele şi condiţiile delegării" [alin. (8)]. precum şi prevederile art. 7 din Capitolul 6 al Regulamentului aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 al preşedintelui A.N.A.F. care arată care sunt atribuţiile specifice directorului general al Direcţiei Generale Juridice a A.N.A.F., printre acestea figurând semnarea actelor cu caracter juridic necesare reprezentării A.N.A.F. sau statului român în procesele aflate pe rolul instanţelor şi a celor aflate în faţa organelor de urmărire/cercetare penală şi semnarea delegaţiilor către serviciile/birourile/compartimentele juridice din cadrul unităţilor subordonate ale A.N.A.F., prin care aceste structuri sunt împuternicite: a) să reprezinte în faţa instanţelor statul român şi/sau A.N.A.F., în calitate de parte; b) să promoveze căile de atac ordinare şi extraordinare, în condiţiile prevăzute de legislaţia în vigoare; c) să reprezinte statul român în faţa organelor de urmărire penală şi în faţa instanţelor judecătoreşti şi să promoveze căile de atac împotriva ordonanţelor date de organele de urmărire penală.
A reţinut însă instanţa de recurs, faptul că potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) C. proc. civ., părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar, iar conform dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din acelaşi cod, mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume. În principiu, mandatul ad litem este un mandat general, privind toate actele de procedură dintr-un litigiu determinat, astfel că un mandat „general" pentru orice litigii, actuale sau viitoare, este nul.
înalta Curte a constatat că, prin Ordinul nr. 2187/2007 al preşedintelui A.N.A.F. s-a dat directorului general al Direcţiei generale juridice din cadrul A.N.A.F. o delegaţie generală de reprezentare a agenţiei în procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti. Or, din prevederile art. 68 şi urm. C. proc. civ. rezultă că pentru exerciţiul dreptului de exercitare a căii de atac, precum şi a oricărui act procesual de dispoziţie este necesar un mandat special, nefiind suficient un mandat general de reprezentare, exercitarea drepturilor procesuale şi reprezentarea injustiţie fiind situaţii juridice deosebite, cu consecinţe juridice diferite.
Cum în cauză preşedintele A.N.A.F. - care are competenţa legală de a exercita drepturile persoanei juridice pe care o conduce - nu a dat o delegaţie specială (un mandat special) prin care să fi delegat exercitarea drepturilor procesuale în cauza concretă în favoarea directorului general al Direcţiei Generale Juridice din cadrul A.N.A.F., rezultă că recursul declarat şi semnat de acest director general a fost exercitat de către o persoană care nu a făcut, în condiţiile legii, dovada calităţii sale de reprezentant al recurentei persoană juridică.
în concluzie, pentru considerentele arătate, înalta Curte a dispus anularea recursului declarat de către pârâta A.N.A.F. prin directorul general al Direcţiei generale juridice, fără a mai proceda la examinarea motivelor de nelegalitate invocate de recurentă.
Contestaţia în anulare formulată de recurentă
împotriva acestei decizii recurenta A.N.A.F. a formulat contestaţie în anulare, invocând prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată prin hotărârea atacată este rezultatul unei greşeli materiale.
În motivarea contestaţiei în anulare se arată că s-a comis o greşeală materială la momentul pronunţării hotărârii prin care s-a dispus anularea recursului A.N.A.F. ca fiind formulat şi semnat de o persoană care nu avea calitatea de reprezentant al recurentei.
Este criticată soluţia instanţei de recurs, care a anulat recursul A.N.A.F., deşi la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că persoana care a semnat recursul împotriva sentinţei civile nr. 3940 din 10 decembrie 2008, avea calitatea să semneze actele necesare reprezentării A.N.A.F. în faţa instanţei judecătoreşti.
În susţinerea acestui punct de vedere contestatoarea invocă prevederile art. 4, art. 10 şi art. 12 din HG nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F. (în vigoare la data semnării recursului), art. 3 şi art. 7 alin. (3) din Ordinul nr. 2187/2007 privind Regulamentul de organizare şi funcţionare a A.N.A.F.
Consideră, astfel, contestatoarea că este incident motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ. şi că practica instanţelor, este în sensul admisibilităţii acestei căi de atac în cazul în care instanţa care a pronunţat hotărârea a considerat că persoana semnatară a recursului nu avea calitatea necesară semnării acestuia.
Apărările intimatei
Intimata SC HG SRL a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată deoarece interpretarea dată de instanţă înscrisurilor depuse de contestatoare la dosarul de recurs este corectă.
Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare
Analizând contestaţia în anulare formulată de A.N.A.F., Înalta Curte o va admite pentru următoarele considerente.
Argumentele de fapt şi de drept relevante
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere însăşi instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, să-şi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.
Art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
Acest motiv al contestaţiei în anulare specială are în vedere erori materiale în legătură cu aspectele finale ale judecăţii recursului şi care au avut drept consecinţă darea unor soluţii greşite.
Este adevărat că în practica instanţelor şi în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greşeală materială" în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi atunci când instanţa de recurs a anulat recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate deşi la dosar se afla dovada acestui mandat.
În speţă, s-a depus Ordinul nr.1028 din 4 iulie 2008 emis de preşedintele A.N.A.F. prin care a fost împuternicită temporar să exercite funcţia publică de conducere de director general în cadrul Direcţiei Generale Juridice a A.N.A.F. chiar persoana care a semnat recursul promovat de A.N.A.F., persoana care de altfel ocupa funcţia de director general adjunct în cadrul aceleiaşi direcţii din cadrul A.N.A.F.
Potrivit HG nr. 495 din 23 mai 2007 (în vigoare la data exercitării căii extraordinare de atac de faţă), mai exact potrivit art. 12 alin. (7) din acest act normativ: „Preşedintele A.N.A.F. reprezintă A.N.A.F. în relaţii cu terţii", iar potrivit alin. (8) al aceluiaşi articol: „Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. unele atribuţii pot fi delegate vicepreşedinţilor, secretarului general şi persoanelor cu funcţii de conducere din compartimentele de specialitate. Prin ordin al preşedintelui A.N.A.F. se vor preciza limitele şi condiţiile delegării".
În Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 sunt arătate la art. 7 atribuţiile specifice directorului general, printre acestea la alin. (3) fiind prevăzut că: „semnează acte cu caracter juridic necesar reprezentării A.N.A.F. sau statului român în procesele aflate pe rolul instanţelor [...]".
Conform art. 9 alin. (1) din acelaşi Regulament, directorul general adjunct care coordonează activitatea de reprezentare în faţa instanţelor, îndeplineşte toate atribuţiile şi sarcinile directorului general, în lipsa acestuia, iar în conformitate cu art. 9 alin. (7) directorul general adjunct semnează actele prin care se asigură reprezentarea în fata instanţelor a A.N.A.F.
Rezultă aşadar, că în condiţiile în care recursul a fost declarat şi semnat de persoana care avea calitatea de reprezentant al A.N.A.F. în baza mandatului general depus la dosar respectiv Ordinul nr. 1029 din 4 iulie 2008, dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Mai mult, urmează a se reţine faptul că este legală reprezentarea autorităţii recurente în situaţia în care ordinul prin care se stabilesc ca atribuţii de serviciu, prevede exercitarea căilor de atac, nefiind astfel necesară prezentarea unei împuterniciri pentru fiecare dosar în parte.
Conform art. 67 alin. (2) C. proc. civ., „Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume".
În speţă, reprezentarea instituţiei s-a făcut în baza mandatului de reprezentare acordat de Preşedintele A.N.A.F. în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (3) din HG nr. 495/2007 privind organizarea şi funcţionarea A.N.A.F.
Temeiul juridic al soluţiei pronunţate în contestaţia în anulare
De aceea, fiind în prezenţa unei greşeli materiale, în sensul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestaţia în anulare şi va fixa termen pentru soluţionarea recursului formulat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 3490 din 10 decembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva deciziei nr. 4897 din 5 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal .
Anulează Decizia atacată şi fixează termen pentru rejudecarea recursului la data de 14 mai 2010.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 159/2010. Contencios. Anulare act de control... | ICCJ. Decizia nr. 1701/2010. Contencios → |
|---|
