ICCJ. Decizia nr. 159/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 159/2010
Dosar nr. 4961/86/2008
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin sentinţa nr. 139 din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională a Vămilor, prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul E.M., şi l-a obligat pe acesta din urmă să plătească reclamantei suma de 513.371,38 lei, cu titlu de taxe vamale, comision vamal şi T.V.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 228/2005 pronunţată de Tribunalul Suceava, definitivă prin Decizia nr. 5364/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, că în perioada 4 iulie 1999-22 mai 2002, pârâtul a introdus în ţară, în 66 de rânduri, prin Vama Şiret, un număr de 48.679 bucăţi pânză de ferăstrău tip bandă pentru care a achitat firmei furnizoare W.M.I.L.T.D. suma de 10.223.339.219 lei (ROL) pentru care, în situaţia în care ar fi declarat import, ar fi trebuit să plătească drept obligaţii bugetare suma de 5.133.713.846 lei taxe vamale, comision vamal şi TVA, aceasta fiind şi suma pentru care reclamanta s-a constituit parte civilă în procesul penal.
Pârâtul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de:
a) evaziune fiscală prev. de art. 12 din Legea nr. 87/1994 rap. la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) C. pen.;
b) evaziune fiscală, prev. de art. 13 rap. la art. 7 din Legea nr. 87/1994 rap. la art. 17 lit. g) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c), C. pen.;
c) instigare la fals intelectual, prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) rap. la art. 17 lit. c) din legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la pedeapsa de un an închisoare;
d) fals material în înscrisuri oficiale, prev. de art. 288 alin. (1) C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la pedeapsa de 6 luni închisoare.
Reţine prima instanţă că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Or, se arată în considerentele sentinţei recurate, fiind făcută dovada faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, sunt incidente dispoziţiile art. 998-999 C. civ., acţiunea formulată de reclamantă fiind întemeiată.
2. Motivele de recurs formulate de recurentul E.M.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termenul legal a declarat recurs pârâtul E.M.
Susţinând că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală, pârâtul recurent a dezvoltat, în esenţă, următoarele motive de recurs:
- în mod greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, întrucât conform art. 91 alin. (1) din OG nr. 92/2003 dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, ce se calculează de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuie să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, or în cauză faptele au fost descoperite la 24 mai 2002;
- instanţa de fond nu s-a preocupat să analizeze că trimiterea sa în judecată nu s-a realizat pentru fapte privind regimul vamal, ci pentru infracţiuni economice care vizau exclusiv neînregistrarea în contabilitatea celor două societăţi a contravalorii pânzelor de ferăstrău comercializate;
- potrivit art. 304 pct. 3 cu referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, astfel cp se impune casarea ei întrucât acţiunea de faţă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă şi repararea daunelor pricinuite prin infracţiune este o acţiune civilă şi nu una de contencios administrativ.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul este fondat.
Examinând cu precădere motivul de recurs de ordine publică invocat în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată, raportat la actele dosarului şi la conţinutul hotărârii atacate că acesta este întemeiat şi în consecinţă, urmare admiterii recursului, în temeiul art. 312 C. proc. civ., se va casa sentinţa recurată şi se va trimite cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Suceava, secţia civilă, în considerarea celor în continuare arătate.
Raportat la amplul parcurs procesual al acestei cauze, la împrejurarea că sumele de bani solicitate de către intimata-reclamantă derivă din fapte penale examinate şi soluţionate irevocabil de instanţele penale (Decizia Î.C.C.J. nr. 5364/2007) şi nu dintr-un raport de drept administrativ, Înalta Curte reţine că prezenta acţiune nu este de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Că este aşa o demonstrează şi prevederile coroborate ale art. 1, art. 8 şi art. 18 din cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, ce definesc, pe de-o parte, obiectul pe care îl poate avea o acţiunea judiciară întemeiată pe conţinutul acestor norme legale, iar pe de alta, indică soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ [art. 18 alin. (1)- (3)].
Din această ultimă perspectivă este de evidenţiat că în ipoteza acordării unor sume de bani cu titlu de daune materiale şi/sau morale, instanţa de contencios administrativ, în cadrul acestei proceduri derogatorii, reglementată prin lege specială, se pronunţă numai subsecvent şi urmare anulării unui act administrativ vătămător sau al obligării autorităţii publice la emiterea unui act administrativ sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative.
Nici una dintre aceste ipoteze legale nu se regăseşte în prezenta cauză şi de altfel, din chiar cuprinsul considerentelor sentinţei atacate, Înalta Curte reţine că instanţa şi-a întemeiat soluţia dată, aceea de obligare a recurentului-reclamant la plata sumei de 513.371, 38 lei cu titlul de taxe vamale şi comisioane derivând din faptele penale, pe prevederile art. 998-999 C. civ., reţinând aşadar răspunderea civilă delictuală ca temei al stabilirii obligaţiei de plată.
În fine, Înalta Curte precizează şi că natura sumelor în discuţie, respectiv de taxe vamale şi comisioane, nu poate atrage automat competenţa instanţei de contencios administrativ, prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, republicată ce fac referire la aceste categorii de sume nefiind incidente decât în măsura în care acestea derivă dintr-un raport de drept administrativ, în sensul sus arătat.
Faţă de toate considerentele expuse la care se adaugă şi cele reţinute de prima instanţă în sensul elementelor stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţa penală, Înalta Curte pe temeiul legal invocat urmează să caseze hotărârea şi să trimită cauza spre competentă soluţionare instanţei civile, respectiv Tribunalului Suceava, secţia civilă.
Raportat la modul de soluţionare a acestui motiv de recurs, nu se mai impune examinarea celorlalte motive şi critici invocate de recurentul-reclamant, ce urmează, a fi examinate ca apărări de fond cu ocazia rejudecării cauzei de către instanţa competentă, ocazie cu care vor fi valorificate şi aspectele judecătoreşti anterior ataşate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul E.M. împotriva sentinţei nr. 139 din 29 iunie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1584/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1615/2010. Contencios → |
|---|
